Julio Cortázar face parte din acea specie rară de prozatori care devin constante în evoluţia literaturii şi a lecturii: înfruntă nepăsător schimbările de mode şi curente literare, de gust şi de valoare, succesiunea generaţiilor de cititori, trecerea timpului. Nu sunt prea mulţi cei ce aparţin acestei categorii cu prezenţa continuă în ochii criticilor şi în iubirea publicului.

Dar Cortázar intră şi într-o paradigmă a creatorilor de capodopere atât în roman cât şi în proza scurtă, William Faulkner şi Ernst Hemingway, Hermann Hesse şi Thomas Mann, Marguerite Yourcenar şi Michel Tournier, Juan Rulfo şi Gabriel García Márquez, Cinghiz Aitmatov şi Milorad Pavi? - ca să-i enumerăm pe cei deja instalaţi de câteva decenii bune în spaţiul nostru cultural, prin traduceri vechi şi noi.

În 2009, la Editura Polirom au apărut trei cărţi ale lui Julio Cortázar: două volume de povestiri - Bestiar şi Cât de mult o iubim noi pe Glenda (traduse de Tudora Şandru Mehedinţi şi Lavinia Similaru) şi romanul Cartea lui Manuel, în traducerea Laviniei Similaru. Ni se semnalează astfel un proiect urmărit consecvent de editare a scriitorului argentinian, început cu volumele de povestiri Manuscris găsit într-un buzunar şi Idolul Cicladelor şi romanul Şotron, toate în traducerea Tudorei Şandru Mehedinţi.

Cele două volume de povestiri îndeamnă la revizitarea prozei scurte, mai ales că relativ recent a apărut şi o carte de convorbiri cu Julio Cortázar, realizată de Omar Prego Gadea chiar înainte de stingerea scriitorului (Fascinaţia cuvintelor, traducere şi note de Radu Niciporuc, Editura Fabulator, 2006, colecţia "Autorii vorbesc"), cuprinzând şi un capitol "Povestirile: un joc magic" ce dezvăluie accepţiile date fantasticului, geneza celor mai cunoscute texte, momentul-cheie al lecturii lui Borges.

Cortázar mărturiseşte cum a intuit în copilă