"Visez la o cunoaştere care să nu fie nici literar-artistică, nici ştiinţifică " nici ficţiune, nici eveniment " ci şi una, şi alta, împingînd reportajul vieţii interioare de la veritabil la verosimil, dîndu-i un înalt grad de exemplaritate."
(Ion Vianu " Stil şi persoană)
L-am cunoscut relativ recent pe Ion Vianu, într-o după amiază de primăvară tîrzie, cu prilejul unui interviu pe care domnia sa a avut gentileţea să nu mi-l refuze. Chiar dacă îi citisem aproape toate cărţile, ştiind, aşadar, cît se poate de bine ca mă voi afla, fie şi pentru puţin timp, în preajma unuia dintre cei mai importanţi scriitori ai României de azi, nu lucrul acesta mă impresiona cel mai mult. De cînd i-am păşit pragul, imediat după ce am schimbat cele cîteva vorbe mai mult sau mai puţin convenţionale care se spun cu asemenea prilejuri şi pînă ne-am despărţit, am încercat din răsputeri să recunosc o voce pe care-o ascultasem, nu o dată, cu urechea lipită de mult încercatul aparat de radio al bunicului meu. Un aparat cît toate zilele, de care rîdeau toţi, dar care era singurul în stare "să prindă" "Europa liberă".
Evident, vocea era aceeaşi, dar o simţeam acum încărcată cu o tristeţe ce se dorea ascunsă îndărătul unui zid protector de impasibilitate. Aveam o oarecare experienţă a interviurilor şi mi-am dat imediat seama că Ion Vianu ar vorbi despre orice altceva decît despre ce mă străduiam să-l întreb eu, căznindu-mă să-l reîntorc cu faţa înspre trecut şi zgîndărind, cu bună ştiinţă, răni nevindecate şi nevindecabile... Medicul din faţa mea, învăţat să plece urechea la toate suferinţele, evita cu eleganţă să şi le dezvăluie pe ale sale.
Pe urmă, am descoperit o nouă carte ce-i purta semnătura şi am cumpărat-o de îndată, parcurgînd-o apoi aproape pe nerăsuflate: mă refer la volumul autobiografic Exerciţiu de sinceritate, apărut în acest an la Editura Polirom. A
