Creator incontestabil important, Liviu Rebreanu ne apare totuşi nu îndeajuns de bine plasat în epocă. Contemporan mai curînd cu Ioan Slavici sau Emile Zola decît cu Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, M. Blecher, Anton Holban, autorul lui Ion a fost continuat de acei prozatori care, dedicîndu-se lumii rurale, s-au mişcat cu stîngăcie în cea urbană, precum Marin Preda sau Zaharia Stancu. Complexităţile vieţii lăuntrice, acele "deplasări nevăzute ale sufletului subtil", cum remarca G.Călinescu, i-au rămas puţin accesibile, el vădind în schimb "aproape geniu în producerea gloatelor şi exponenţilor lor", înclinat nu să "analizeze conştiinţa", ci să urmărească "dezlănţuirile brutale, fioroase chiar" ale umanului. Deoarece proza românească de pînă atunci nu avusese o deosebită anvergură, i s-a creat un piedestal naţional, comparabil cu cel al unor clasici din marile literaturi precum Dickens, Balzac, Tolstoi. L-am putea socoti un "tradiţionalist", dar într-un fel aparte. Nu prin evlavia faţă de vechile aşezări ori prin glorificarea trecutului, nici prin ortodoxism, ci pe o cale a primitivităţii, a instinctualităţii cu tentă naturalistă. Adică prin adîncirea cutezătoare în nebulozităţile inclusiv morale ale unui trecut foarte îndepărtat. Departe de-a idiliza satul, îl "demitizează", cum s-a spus mai recent, îl aşează sub semnul tensiunilor pasionale, al dezlănţuirilor comportamentale, al precipitărilor unui dramatism arhaic ce colcăia sub zorzoanele romantic sămănătoriste. O magmă din zorii istoriei se prelinge în paginile sale cele mai bune. Totuşi această viziune întunecată s-a grefat pe trunchiul unei psihologii mai curînd "cuminţi", chibzuite, de factură consacrat ardelenească. La care se cuvine amintită latura austro-ungară a formaţiei prozatorului, care i-a insuflat negreşit un simţ al datoriei, o specifică disciplină a muncii. S-ar zice că un echilibru,