După nenorocita de cedare a Ardealului de nord - cu Clujul ei cu tot -, intelectualii români de frunte se refugiaseră în sud, unde înfiinţaseră Cercul de la Sibiu, cum i se spusese...

Pe urmă, nu ştiu cine avusese ideea să numească sibiana societate, simplu, CERCUL, de unde denumirea familiară Cerchiştii, folosită între prietenii singurei şi importantei instituţii de cultură transilvane, româneşti.

Cred că Ion Negoiţescu a fost naşul acestei ziceri. O dată cu descinderea lui în Bucureşti. Prin 1960, dacă nu mă înşel.

Cercul era şi prea abstract. Eu, cerchist, n-am fost niciodată. Dar ţineam la cerchişti, avându-mă cu ei ca fraţii.

Primul pe care l-am cunoscut, în Bucureşti, a fost Ştefan Augustin Doinaş.

E drept că numele lui mi se păruse la început al unui poet... sămănătorist, dar ce surpriză când mi se revelase marele, profundul poet!...

A urmat Ion Negoiţescu, criticul de bază, care venise o dată la ESPLA să mă cunoască - trimis de Doinaş - şi căruia... (voi povesti mai jos episodul) îi spusesem, la început, "idiotul"... lucru de care Nego făcea mult haz...

A urmat Nicolae Balotă, Umanistul colosal, ce avea să devină şi important prozator.

Ion D. Sârbu de a cărui sinceritate brutală îmi era teamă... Un om de teatru ce avea să fie închis şi să păţească multe...

Cornel Regman, critic şi el, dar alt fel decât Negoiţescu... şi încă vreo câţiva - să mă ierte dacă îmi amintesc de ei fugar...

E ciudat cum eu nu am fost cooptat în cercul lor, al cerchiştilor. Una că, fiind regăţean, ardelenii mi se păreau uneori cam greoi. A doua, că formaţia mea nu era germană - cum erau ei toţi, nişte germanişti - ci franceză.

Singurul de care eram oarecum apropiat era dramaturgul I.D. Sârbu, francofil şi el, dar care, cu mandib