Îmbrăţişare pe stradă

Pe Marin Sorescu l-am cunoscut într-un vagon de dormit, prin 1982, în trenul care ne aducea pe amândoi de la Belgrad la Bucureşti. Aveam locuri în aceeaşi cuşetă: eu - sus, el - jos. Din politeţe, l-am invitat să-şi aleagă oricare din cele două locuri. El mi-a răspuns cu umor:

- Sus nu pot să dorm, aş sta mereu cu tema ca mă mişc prin somn şi cad. Iar jos, m-ar obseda gândul că, la greutatea dumneavoastră, s-ar putea prăbuşi patul, cu dumneavoastră cu tot, peste mine.

Aşa se face că n-am mai dormit nici unul dintre noi, toată noaptea. Poetul a scos din valiză o sticlă de whisky şi am tot băut, cu o încetineală de amatori, până dimineaţa. Am vorbit, bineînţeles, despre literatură - despre ce altceva să vorbim? Dar şi despre scriitori - cu o dragoste care se exprima, nu ştiu din ce cauză, prin comentarii sarcastice.

Marin Sorescu mi-a explicat, cu toată convingerea, că el merită Premiul Nobel. La rândul meu i-am spus, cu o francheţe tăioasă (dar care nu l-a făcut să sufere prea mult, fiindcă era anesteziat de whisky) că îl consider mai îndreptăţit să ia Premiul Nobel pe Nichita Stănescu.

*

Au trecut anii. A căzut Nicolae Ceauşescu, s-a desfiinţat cenzura, Marin Sorescu a ajuns ministru al Culturii. Din nefericire, făcea parte din grupul de scriitori care îl susţinea pe fostul activist al PCR, Ion Iliescu. În mod inevitabil, l-am criticat în articolele mele politice. Drept urmare, el nu-mi mai răspundea la salut. Când ne întâlneam în diferite împrejurări, la o recepţie, de exemplu, privea parcă prin mine, iar dacă îi întindeam mâna, mă lăsa cu ea întinsă şi îmi întorcea spatele.

Într-o zi, cu puţină vreme înainte de moartea lui (când nimeni nu şi-ar fi închipuit, pentru nimic în lume, că mai avea doar câteva săptămâni de trăit), m-am întâlnit faţă în faţ