Ne este cunoscută, această trupă de voluntari, asigurînd, vorba vine, bunul mers al cetăţii, mai cu seamă din rondurile, inutile pentru oraş (Garda s-a desfiinţat, de altfel, în 1884), şi păgubitoare pentru onoarea de familist, ale lui Jupîn Dumitrache. Din motive pe care zelosul negustor le pricepe altfel decît cei care-i citim drama printre rînduri de comedie (o dramă care nu cred că-i scapă atît, cît realizează că, în lumea lui, prizoniera familiei cu orice chip, n-are ce-i face), Chiriac veghează la excelenţa rondului. Care se măsoară, de bună seamă, în ore lipsite de la domiţil.
Există, însă, pe lîngă această variantă, de bine, de rău, onestă a rondului, fiindcă măcar o parte dintre gardişti cred în vechea - de douăzeci de ani... - menire a lor, şi o răstălmăcire încă mai evidentă a principiilor în care nimeni nu mai crede, şi pe care toată lumea doar le foloseşte. Pe-aceea o scrie Caragiale în Baioneta inteligentă, inclusă în volumul de Momente, din 1901, de la Socec & Comp.
Lucrurile sînt simple: un membru al onorabilei gărzi invocă slăbiciunea de constituţie (un alt fel de a zice nevricos, meteahnă dragă lui Caragiale), ca să nu ia parte la izirciţ. Scenariul, în mare, se cunoaşte. Scutirea se practică, pretutindeni în lumea Momentelor şi a comediilor, unde orice ieşire prin spate este exploatată, orice tertip e încercat, pentru a cruţa "viaţa şi onorul", de-a pururi nesigure. Un căpitan de gvardie, fost "birjar, cîrciumar, binagiu, samsar de slugi, spion de poliţie, bătăuş", un adevărat moftangiu, deci, din toate cîte nimic, găseşte un compromis salvator: bietul debil se "înlocuieşte" cu o rublă, şi scapă de persecuţiile armatei şi de tovărăşia mitocanilor. Cînd preţul devine prea greu de plătit, căci pitorescul Guţă Cotoi cam se-ntinde la ruble, nenea Iancu îşi face demonstraţia talentelor marţiale: "Mai târziu când a venit