După folklorişti şi etnologi, psihanaliştii au scris cel mai mult (nu neapărat şi cel mai bine) despre doliu. Explicabil, într-un fel: aparatura divagantă a psihanalizei n-a reuşit să depăşească în nici un caz notabil litera de evanghelie a studiului Doliu şi melancolie (1917). Ca într-un ritual, psihanaliştii seduşi de demonul scrisului consideră obligatorii reverenţele faţă de cel care nu s-a sfiit să vadă pretutindeni pulsiuni libidinale şi obsesii altminteri inavuabile. Din scrupul ştiinţific, am parcurs multe texte ieşite din mantaua lui Freud şi, înafara câtorva încercări de sistematizare - discutabile ca orice operaţiune născută dintr-un parti-pris ideologic şi terminologic - n-am remarcat un spor de cunoaştere.
Fiecare psihanalist tinde să privilegieze, acordându-i un loc decisiv, domeniul în care s-a specializat. Melanie Klein, una din papesele al cărei nume, la simpla rostire, face să încremenească armata disciplinată a urmaşilor, nu are dubii: "Cred că există o strânsă legătură între proba realităţii în doliul normal şi anumite procese psihiatrice ale primei copilării. Pretind că copilul trece prin stări comparabile cu doliul adultului, sau mai degrabă că acest doliu precoce este retrăit de fiecare dată când, mai târziu, este încercată o durere. Cel mai important mijloc prin care copilul îşi depăşeşte stările de doliu este, în opinia mea, proba realităţii: sau, cum subliniază Freud, travaliul de doliu cuprinde tocmai acest proces." (Klein, 2004: 76-77) Nimic de comentat. Poate doar stupefacţia de a include într-un text cu o temă cât se poate de bine conturată întregul argou psihanalitic, în ediţie revăzută şi augmentată: "mama interioară" şi "mama exterioară", "dublul", "achiziţia cunoaşterii" şi zeci de alte concepte de-o perfectă banalitate.
Nu de lipsă de inteligenţă o suspectez pe Melanie Klein, ci de neputinţa de a ieşi
