O altă trăsătură a căutărilor de copii - fără legătură cu manipularea, doar cu laşitatea - este că nici un şef de căutări nu-şi asumă responsabilitatea de a apela la toate forţele disponibile încă de la constatarea dispariţiei.

Acestea, până la urmă tot se adună, dar după ce trec cel puţin trei zile de la dispariţie. În fapt poliţiştii fac aceeaşi greşeală ca şi părinţii - în orele cruciale caută cu o mână de oameni, neechipaţi nici măcar cu lanterne. Elicopterul cu termoviziune este chemat târziu, după trei-patru zile, şi de fiecare dată degeaba. În şapte zile căutările se răresc. După ceva vreme - o săptămână, o lună sau şase luni, copilul sau, mai exact, ce-a mai rămas din el, este găsit întâmplător, întotdeauna în aria de căutare, la o distanţă destul de mică de locul dispariţiei - care în comunicatele Poliţiei mereu este mai mare. Ultimele zvâcniri ale anchetei constau în nişte bâlbâieli prin care se încearcă explicaţii. Că de fapt acolo nu s-a căutat, că exact zona aceea a fost ocolită de elicopter, sau că s-a căutat, dar nu s-a scotocit, că probabil copilul a fost târât acolo de animale..., ajungându-se într-un final la ante-pronunţarea clasică: copilul a murit cel mai probabil încă din prima noapte. Ori de frig (chiar dacă temperatura nu a coborât sub 14 grade!), ori atacat de şacali, urşi sau şobolani (depinde de zonă şi de anotimp). Ca urmare a ante-pronunţării, nici procurorul nu se mai apleacă peste caz, decât, poate, doar ca să demonstreze spusele poliţistului-şef. În cazul lui Costi, procurorul a fost atât de preocupat să "rezolve" cazul, încât imediat după identificare el a dat hainele copilului la spălat...

Care este motivul ante-pronunţării? Încercarea de a acredita ideea că cel căutat nu a avut nici o şansă de a mai fi găsit în viaţă, fapt care exonerează căutătorul-şef de vina că nu a organizat scotocirile conform manua