Victor Atanasie Stănculescu pare programat să devină, din raţiuni electorale, un paria al societăţii. Nu contează că a avut curajul, în 1989, să îl priveze pe Ceauşescu de atribuţiile preşedintelui ţării. Apoi a condus România, timp de câteva ore, fiind recunoscut de militari drept comandantul lor. Asta şi ca urmare a lucidităţii cu care a emis ordinul de retragere a trupelor în cazărmi. În aceeaşi zi, la 22 decembrie, l-a sunat pe Ion Iliescu. Prin informarea care i-a făcut-o asupra situaţiei reale din ţară, generalisimul i-a legitimat acestuia succesiunea la şefia statului român, deşi putea păstra liniştit puterea până la organizarea de alegeri cu adevărat libere.

Anterior, conduita sa de la Timişoara, de neimplicare în actul de comandă a trupelor din această garnizoană, a fost una normală. Doar acolo se afla şeful Marelui Stat Major, generalul Ştefan Guşă, mandatat legal să dea ordine adecvate situaţiei de criză apărută în oraş.

Unul dintre ofiţerii care au discutat cu el atunci, locotenentul de grăniceri Andraş, l-a întâlnit în anticamera biroului unde se afla Ion Coman. Stănculescu era tăcut. Cu mâna dreaptă nu făcea altceva decât să şteargă praful imaginar de pe masa din faţa sa. Gest de autocontrol bine exersat. Andraş a raportat că soldaţii săi, scoşi în stradă, pe Calea Lipovei sunt flămânzi şi au nevoie de hrană. A fost privit cu tristeţe şi invitat să se adreseze lui Coman, singurul în măsură să decidă în această privinţă.

Ulterior, Stănculescu s-a deplasat la Spitalul Militar, unde l-a chemat pe colonelul aflat la comandă şi i-a ordonat să îi facă o injecţie de adormire, iar dacă va fi căutat telefonic, de Ion Coman, să raporteze că este sub tratament intensiv. Aceste delimitări succesive indică faptul că era conştient cât de inutile deveneau măsurile "manu militari" la Timişoara.

Revenit la Bucureşti, Victor