Faptul că minerii au dus-o cel mai bine în România dinainte de 1989 nu mai reprezintă pentru nimeni o noutate. Pe lângă respectul pentru sacrificiul pe care îl făceau pentru a asigura materia primă necesară sistemului naţional de energie, minerii din întreaga ţară reprezentau o lume aparte. "Noroc bun" era salutul firesc pe care şi-l dădeau toţi oamenii angrenaţi în acest sector aparte, de la tată la fiu, de la bunic la nepot.
Sentimentul de unitate, de aparţinător al unei clase sociale, nu a fost niciodată mai puternic ca înainte de '89 în rândurile ortacilor. Tocmai de aceea, când vezi minele României închise de ani buni, nu poţi să nu te gândeşti cu tristeţe la dispariţia bruscă, şocantă şi violentă a unei activităţi, pentru care şi-au riscat viaţa zi de zi, oră de oră, nişte generaţii de mineri.
Bihorul s-a putut mândri de-a lungul vremii cu bogate şi diversificate zone de minerit. Începând de la uraniul din zona Băiţa până la lignitul de la Voivozi şi nisipul bituminos de la Derna-Tătăruş, mii de bihoreni au coborât în mine pentru a le oferi familiilor o pâine pe masă.
Azi, din păcate, Bihorul se află pe lista neagră a disponibilizărilor de mineri, însă a reuşit, prin experienţele de la Voivozi să obţină o "bulină albă de la Washington, mai precis de la Banca Mondială, pentru modul profesionist în care au finalizat proiectele de închidere şi conservare a vechilor cariere!
PRIMII MINERI -SLOVACI
Cronicile arată că primii mineri din zona Voivozi au fost, la sfârşitul secolului XIX, slovacii aduşi iniţial de groful Baranyi ca tăietori de lemne. Cele 50 de familii de colonişti au întemeiat satul Budoi, iar apoi şi Vărzarii şi Varvizul.
Prima mină deschisă a fost Budoi-tunel, denumită astfel din cauză că, sub dealuri, slovacii au săpat un tunel pentru a transporta minereurile pe vagoneţi până
