E un soi de Tarzan al Bucegilor. Un razvratit dezamagit de viata, care si-a aflat linistea in natura

Bunicul si ursul Ghita

Paseste ferm, cercetand cu privirea fiecare bucatica de poteca. Pe-aici a trecut ursul, putin mai jos am vazut urme proaspete. A tinut poteca in sus vreo cinci pasi, apoi a intrat in padure. Ceva mai sus e un zmeuris, acolo s-o fi dus. "Uite, vezi peretele ala urias? Acolo a fost cariera de piatra. Acum e un loc parasit. Pe-acolo trec ursii cand coboara in oras, la gunoaie. Saracii de ei! Pesemne ca asta s-a abatut din drum dupa zmeura."

Nu, nu mi-e frica. Langa un om ca el, nu prea ai cum sa simti teama. Il cheama Radu Alexe, are 57 de ani si toata viata si-a trait-o in padure. Ii cunoaste toate misterele, stie sa le vorbeasca jivinelor, sa le astampere furia, sa le adulmece urma, cunoaste secretele oricarui arbore, le stie varsta numai dupa fosnetul frunzelor, intelege euforia lastarilor sau trosnetul, ca un icnet de durere, al copacilor seculari. Nu exista locsor in muntii Bucegi pe care sa nu-l cunoasca; nu e padure in care sa nu fi dormit macar o noapte, nu e salbaticiune pe care sa n-o stie. Ursi, cerbi, mistreti, cocosi de munte, capre negre. Pe toate le poti vedea daca reusesti sa tii pasul cu el, sa urci zile intregi coaste din cele mai aspre, sa dormi cu el sub stanci sau prin paduri neumblate. "Radu Padure", asa ii spune toata lumea aici, pe Valea Prahovei. Traieste in Poiana Tapului, insa oamenii il vad foarte rar. Sta zile si nopti la rand departe de oras, ascuns prin padure. "De cand ma stiu, parca aud o voce care ma cheama acolo, sus. Nu-mi place sa stau printre oameni, ma simt mai singur printre ei decat acolo, in mijlocul padurii. Acasa, nu rezist mai mult de doua, trei zile. Ma plictisesc de moarte. Ma trezesc in zori, imi pun in rucsac un fir de doi metri pentru pescuit, o lanterna, o patura, un cut