Cu totii ajungem pensionari, dupa o viata de munca cinstita!
Fie ca vrem, fie ca nu vrem. Si ne intrebam: oare pensionarii mai au dreptul sa se numeasca oameni? Au dreptul sa mai fie bunici sau parinti? Mai au dreptul la viata? Sau suntem condamnati de o lege nevazuta si nescrisa!? Am vazut ca "Formula AS", impreuna cu echipa ei minunata, calauziti de mana Domnului, chiar definesc destine si chiar ajuta OAMENI reali, care au probleme reale! De aceea ma adresez ei. Va scriu si eu, dragii mei, cu durere in suflet, dar si cu speranta in inima: este vocea mea, a unei pensionare, a unei mame, a unei bunici... si prin a mea, si a tuturor pensionarilor! Pentru ca ma intalnesc lunar, la pensie, cu sute de persoane, si ne e foarte greu la toti! Ar trebui 1000 de vieti, si poate sunt prea putine, de a striga cu disperare tot ce ne doare! Nici nu cred ca veti da la ziar scrisoarea unei pensionare asa de umile ca mine, dar incerc si ma rog din toata inima si din toata fiinta ca Domnul sa schimbe ceva in bine in tara asta romaneasca!
Ma numesc Adriana, am 59 de ani, 400 ron pensie, astm si probleme cardiace, in asteptarea unei operatii la inima, traiesc cu munti de medicamente, fara de care as muri. Singura, 3 copii, 4 nepotei, cu datorii si neajunsuri si cu o durere mare in suflet: am muncit o viata, aproape 40 de ani, si am ajuns sa traiesc de pe o zi pe alta. Cand, oare se va gandi cineva si la noi, pensionarii? Ce putem sa facem? Dati-ne o speranta, un ajutor cat de mic!
Medicamentele si hrana sunt indispensabile, datoriile lunare trebuie platite... nici macar nu ne ajung banii pentru acestea. Nu ma mai simt om! Ma sufoc in neputinta! Nu-mi permit sa le iau nimic nepoteilor mei, nici macar o bomboana. Ce bunici suntem? Unde ne imping toate aceste nevoi, toate aceste griji, toate aceste framantari? La marginea unei prapastii care ne arunca in disperare! F
