Filmul „Francesca“, cu scenariul şi regia semnate de Bobby Păunescu, care a fost apreciat, dar şi criticat în cadrul Festivalului de la Veneţia, are şi el o poveste, spusă astăzi de însuşi creatorul său.
Reporter: - Ce părere ai despre reacţiile pe care filmul tău le provoacă în Italia?
Bobby Păunescu: - Eu n-am vrut să critic pe nimeni. Am încercat să fac un film pe cât posibil onest. N-am încercat să fac românii buni şi italienii răi, nici invers. „Francesca“ nu e un film numai despre emigraţie sau numai despre scandalurile dintre Italia şi România. Am vrut să fac un film în care să arăt societatea din România, lipsită de orice puncte de referinţă, dar în care să vorbesc şi despre Italia, care de vreo 30 de ani încoace a devenit o ţară de destinaţie pentru emigranţi, după ce la început fusese o ţară de plecare spre America, Elveţia sau Germania. Italienii au trăit şi ei umilinţa pe care noi o trăim acum. În anii ‘50, în Elveţia şi în Germania existau restaurante unde era afişat anunţul „Accesul câinilor şi italienilor interzis“.
R.: - Pe ce mizează filmul tău - pe emigrarea ca soluţie sau pe rămânerea acasă?
B.P.: - „Francesca“ e povestea unei educatoare de 29-30 de ani (interpretată de Monica Bârlădeanu - n.r.) care, într-o criză de identitate generală a societăţii româneşti, crescută fiind într-un mediu proitalian, decide sau, mai bine zis, ar vrea să decidă să emigreze în Italia. Deci, criza de identitate e şi a ei. Eu cam aşa văd emigrantul român în Italia astăzi. Cred că majoritatea celor care au plecat în ultimii cinci ani nu ştiu exact de ce au plecat. Pe cei care au plecat în anii ‘90 îi înţelegi perfect, diferenţa dintre venituri era pe atunci imensă. Acum nu mai e aşa de mare; totuşi, mulţi îşi lasă totul aici ca să plece dincolo. Iar în toiul acestei crize, oamenii încearcă să-şi găsească un punct de sprijin.
R. - Deci
