Crucile cu basma
Cu blocurile lui triste si vesnic afumate de carbune, orasul Petrosani se termina brusc si fara imaginatie, in chiar locul in care incepe adevarata maretie montana a Parangului si zona mirifica a satelor de ciobani momarlani: Jiet, Salatruc, Iscroni, Slatinoara... E un hotar, o despartitura de lumi, o granita pastorala, marcata dupa obiceiul momarlanilor de o troita, o cruce cu prastila (sindrila) sau, mai rar, de o gomila ciudata - un turtudan, o momarla de lespezi potrivite ritualic unele peste altele, atat cat sa atinga inaltimea unui om.
Catarati pe culmile Parangului, cu grija oilor si cornutelor din palang (stana), momarlanii se poarta dupa cum se simt: liberi si fara nici un amestec cu venitura si barabele din vale. Taciturni si indaratnici in tot ce fac, vor parca sa traiasca altfel decat restul lumii. Isi vad de sarbatorile lor ciobanesti si respecta propriul calendar pastoral, mananca la aproape fiecare masa traditionalul sloi ciobanesc (tocana de oaie), beau ghintura si rachiu ecologic de mere, au grija sa-si scoata turma "la scuteala" de ploaie sau furtuna si, mai ales, grijesc ca ochii din cap mormintele din livada casei, ornand crucile cu ciucuri de lana neagra si baticuri falfaitoare, colorate discret, in nuante inchise, gata indoliate.
Nimeni nu a reusit sa lamureasca pana acum acest ciudat obicei mortuar. Chiar si etnografii cei mai luminati ridica din umeri... Ceva mai intelept, omul de la munte nu-si bate capul cu teorii si explicatii. Continua sa-si pastreze parintii si bunicii langa casa, punandu-le flori pe mormant si alinandu-i in treacat, cand si cand, cu o vorba buna sau macar un gand. Daca totusi insisti sa afli de ce nu-si duce mortii in cimitirul bisericii, laolalta cu ceilalti raposati din sat, momarlanul ezita si isi cauta cuvintele. Pentru momarlan, raiul nu e o promisiune incerta si pierduta print
