Umblăm la formă şi neglijăm conţinutul. Ajustările vizează gesticulaţia, piruetele publice, hainele şi, în general, elementele prin care ne semnalăm prezenţa. Un panseu cu aură de slogan sau poate un slogan cu ifos de panseu – „Nu eşti ceea ce eşti, ci ceea ce cred ceilalţi despre tine“ – creează destule complicaţii în ziua de azi. Există în mulţi dintre noi o doză de nemulţumire faţă de ceea ce conţinem şi oferim. Autoanaliza dezvăluie lucruri supărătoare. Am vrea să fim altfel mobilaţi, nu-i vorbă, dar parcă şi mai mult am vrea să proiectăm altă imagine. Să producem altă impresie interlocutorilor. Să fim validaţi pe un palier superior. Ambiţiile de acest tip sunt urmate de acrobaţii identitare. Partea proastă e că, de cele mai multe ori, totul se reduce la faţadă. Umblăm la formă şi neglijăm conţinutul. Ajustările vizează gesticulaţia, piruetele publice, hainele şi, în general, elementele prin care ne semnalăm prezenţa. Totul devine astfel o operaţiune de fardare a realităţii, de inginerie cosmetică. La sfârşitul ei, păşim mai hotărât în lume, convinşi că verva noastră cabotină îi va seduce pe cei din jur şi-i va face să vadă în noi altceva decât nişte mediocrităţi cu sau fără diplomă.

Cine n-a lipsit mult din ţară a observat că scena publică e plină de oameni care joacă roluri. De veleitari cu pretenţii. Tragem cortina, ne lăsăm în fotoliu şi asistăm năuci la farsă. Dintr-un colţ se iveşte bondarul cu ambiţii leonine, care zumzăie pretinzând că rage maiestuos. Din altul îşi croieşte drum spre centru buhaiul care se visează lebădă, sedus de forţa propriei capacităţi de metamorfozare. Balul continuă şi apar noi invitaţi: potaia care se vrea şoim, dar nu poate scăpa de guduratul subaltern, mâţa aspirantă la condiţia de panteră, bâtlanul care şi-ar dori să scoată triluri de privighetoare. Totul e trişare, simulare, rol mai bine sau mai prost jucat. Din p