Cicerone Ioniţoiu a stat peste zece ani în închisorile comuniste pentru îndrăzneala de a crede în democraţie şi libertate. Sursa: Codrin Prisecaru Ţărănistul şi-a lansat joi primul volum dintr-o autotobiografie, o spovedanie ca o luptă pentru memorie, în care îi regăsim pe Maniu şi Coposu. ”Nu mai sunt mulţi oameni buni”. Cuvintele sunt fragile ca o răsuflare sau ca un miracol. Afară s-au îngrămădit o dezordine, o grabă şi o indiferenţă, toamna, ploaia, Bucureştiul rece şi ud, cu şosele care tremură. Pe fâşia asta de timp şi de lume, Cicerone Ioniţoiu e un fel de extraterestru bătrân.
Are 85 de ani şi o inimă rebelă. S-a oprit de trei ori, aşa, puţin, cât să sperie cardiologii naivi, care nu ştiu că pacientul acesta nu are voie să moară. A jurat că va termina ceva rar şi important: ”Eram plin de sânge, mă băteau ăia de la NKVD şi eu îmi spuneam că va trece şi că n-o să închid ochii până nu spun tot ce am trăit, până nu spun tot ce s-a întâmplat în România. Mă juca Nikolski în picioare şi striga: ”Vă facem noi istoria, să n-o mai schimbe nimeni!”. Eu, în gând, ziceam că voi scăpa şi voi spune adevărul”.
”Ca la circ”. Dansând cu ploşniţele
Un deceniu. Un deceniu a stat Cicerone Ioniţoiu printre sfinţi şi păduchi, camarazi şi trădători, printre deţinuţi disperaţi, demni sau turnători, în celule invadate de speranţă şi de grotesc: ”La Văcăreşti, ploşniţele apăreau ca din fierul patului şi din zid. Pleacau de pe tavan, ca la circ, cu capul în jos, în şir, şi la un moment dat le vedeai că îşi dădeau drumul pe obrazul cuiva. Şi ce miros îngrozitor emanau... Prima noapte a fost un chin. Credeam că nu se mai sfârşeşte. Cum se crăpa de ziuă, dispăreau şi ele”.
Cicerone Ioniţoiu scăpat. Viaţa l-a dus chiar pe bulevardele burgheze şi strălucitoare ale Parisului. Din 1979 trăieşte într-un apartament de lângă Gare de Lyo
