La capătul uneia din cele mai faste perioade din istoria lor (în fine independenţi şi membri ai unor alianţe care le conferă securitate politico-militară şi în mare măsură economică), coeziunea socială şi naţională a românilor este tot mai slabă, bazele lor economice tot mai fragile, iar fragmentarea politico-teritorială tot mai amplă. Tranziţia de la dictatură (autoritarism) la democraţie (libertate), de la economia de comandă (egalitarism) la economia de piaţă (inegalitarism), de la alianţa (integrarea) ruso-asiatică la cea euro-atlantică a bulversat tradiţiile românilor, dar în acelaşi timp a amplificat defazarea lor culturală faţă de Occident. Românii au preluat în depozit modelul cultural occidental, dar nu l-au asimilat. Adaptarea la acest model (mai dificilă decât adaptarea anterioară la modelul comunist) prin procedeul deja cunoscut al formelor fără fond, a mărit, în realitate, în loc să micşoreze distanţa culturală între societatea românească şi familia democraţiilor occidentale.

Pe un atare fundal România a devenit un domn Goe al Europei, respectiv elevul veşnic repetent pe care părinţii (elita politică), în loc să îl educe, îl răzgâie oferindu-i recompense pentru iluzoriile performanţe şcolare la care se speră fără temei că va ajunge în viitor (sic!). Pe de altă parte, tratat de "profesorii europeni" ca un "copil-problemă" cronic, elevul însuşi ajunge la nevroză şi devine incapabil de autodepăşire.

Preocupaţi de menţinerea cu orice preţ a puterii - adică a controlului asupra unei societăţi tot mai nervoase, conducătorii au ales calea uşoară a "marketingului politic". Sondajele de opinie nu mai testează reacţia socială faţă de politicile publice, ci ţin loc de decizie politică. Păstorul nu mai conduce turma, ci turma conduce păstorul. Sentimentul de vacanţă a puterii a mărit nervozitatea socială şi i-a împins pe oameni să caute prote