„Fără obligaţii şi valori morale împărtăşite şi adânc înrădăcinate, nici legea, nici guvernarea democratică şi nici măcar economia de piaţă nu vor funcţiona corespunzător.“ (Vaclav Havel)

Pe măsură ce ne apropiem de asumarea răspunderii pe un pachet de legi, esenţiale pentru viitorul ţării, ies la suprafaţă, din ce în ce mai virulent, resorturile fundamentale ale acţiunilor principalilor actori din spaţiul public. În România, ele sunt două: bani de la ceilalţi şi puterea asupra celorlalţi.

Ce se vede în spaţiul public e o reflectare în vitrină a ceea ce se întâmplă în spaţiul privat.

Recent, un prieten mi-a povestit o întâmplare la care a fost martor. Băiatul lui de 4 ani se juca cu alţi doi copii, doi fraţi, unul de 5 şi unul de 9 ani. La un moment dat, cel de 9 nu dorea să-i dea o jucărie fratelui lui mai mic, deşi acesta insista. Văzând că insistă în continuare, l-a întrebat: „ce eşti: fraier sau şmecher?“. Cel mic, probabil prin prisma experienţelor anterioare, a răspuns: „fraier“. La care cel mare a decretat triumfător: „atunci, jucăria rămâne la şmecher“.

Ăsta e sistemul de valori pe care se bazează, la noi, negocierea publică a intereselor fiecărei categorii profesionale, incluzând aici şi politicienii. Fiecare încearcă să-şi prezerve cât mai multe avantaje materiale pe care să le obţină de la ceilalţi. Pentru că bugetul este, în ultimă instanţă, format, într-o măsură incomparabil mai mare, din contribuţiile altora decât ale oricăruia dintre noi.

După 20 de ani de capitalism autohton însăilat după ureche, principala sursă de venit pentru majoritatea populaţiei României a rămas tot statul. Principala speranţă e tot el, principalul vinovat, tot el. Statul ar trebui să nu ia de la nimeni nimic şi să dea tuturor cât mai mult. Statul e fraierul, iar fiecare dintre noi suntem mult, mult mai şmecheri decât el. Deocamdată, statul se