Traian Băsescu este inevitabilul nostru naţional care pe unii îi aruncă în extaz, iar pe alţii îi scoate din minţi. Atins de mângâierea catifelată a yesmenilor şi raşchetat de tagma feroce a contestatarilor, Traian Băsescu rămâne aceeaşi entitate monolitică şi neretuşabilă. Orice sculptor şi-ar rupe dalta în aluatul stâncos din care a fost plămădit T. Băsescu. În măsura în care va fi funcţionat vreodată, poate în frageda civilie, feedback-ulsău a fost azvârlit peste bord de conduita şefului de vas care pricepe prea bine ce înseamnă să te apuce simţul relativităţii cu mâinile pe timonă. Nu concepe în mod nativ noţiunea de consilier: la ce bun să fie sfătuit de alţii, când ştie singur ce are de făcut? E foarte generos cu propriile instincte, cărora nu le restricţionează accesul la decizii ce altora le provoacă îndoieli, reflecţii, ameţeală. Este politicianul abil, hiperactivul, băgăciosul în toate treburile naţiei, incomodatul de strâmtorile Constituţiei, cel căruia îi pasă chiar dacă nimeni nu-i cere să-i pese, comandantul rutinat care, după ce a trecut cu nave-amiral Dardanelele, se uită chiorâş la contemporaneitatea terestră de la picioarele sale.
Nu s-au păstrat urme ale tentaţiei lui Traian Băsescu de însuşire a unei minimale culturi umaniste, aşa că preşedintele vorbeşte dintr-o bucată, se dedă, la nervi, la spurcăciuni lingvistice, emite sincerităţi abrupte ambalate în cuvinte şi expresii pe care, oricât am scotoci, nu le vom găsi niciodată în vocabularul altor preşedinţi, ca de pildă Richard von Weizsacker sau Carlo Azeglio Ciampi. Se bâţâie pe muzică ţigănească în timp ce este fluierat, la Ateneu, după un concert al violonistului şi dirijorului Maxim Vengerov. E un preşedinte popular cu aplecări populiste. Apare ca o vijelie acolo unde interesul electoral o cere, când în secuime, când la procesiuni religioase, când printre pepenarii de Dăbuleni
