Într-o ţară aşezată, cu televiziuni profesioniste şi un public mai bine educat, Mircea Badea ar fi fost un prezentator acceptabil pentru emisiuni de divertisment – din acelea tipice, cu cîntecele, dansatoare drăguţe, cuplete satirice ş.a.m.d. La noi, pentru că a fost pus să discute despre subiecte serioase, e considerat cînd jurnalist, cînd analist politic. Cel puţin aşa îl vede publicul: la Zece pentru România, anul trecut, a ieşit pe locul 2 la categoria „jurnalişti“ şi pe locul 3 la categoria „analişti“, ceea ce l-a determinat pe Cristian Tudor Popescu (cîştigătorul ambelor categorii) să spună, cu ironie, că e ultimul bastion în calea asediului lui Mircea Badea. Nu ştiu cîţi au observat ironia, dar accentul a fost pus unde trebuie: pe aripile audienţei (care nici nu e aşa de mare: o sută-două de mii de oameni, nici cît tirajul unui cotidian), realizatorul a ratat ocazia de a-şi vedea de ce ştie să facă mai bine şi chiar a început să creadă că e jurnalist, analist, lider de opinie (susţinut şi de „strategia“ postului la care lucrează, şi care are obiceiul să-şi ruleze oamenii de casă pe la toate emisiunile, punîndu-i să-şi dea cu părerea despre orice). Or, pentru asta nu are nici mijloacele adecvate, nici pregătirea necesară. A căpătat însă o aroganţă fără limite: suta şi ceva de mii de telespectatori şi relativa înghesuială a celor care vor să-i scrie pe blogul personal „hai la mai mare“, „baftă“, „ţine-o tot aşa“ şi alte asemenea mesaje de o mare anvergură ideatică i-au dat realizatorului-jurnalistului-analist sentimentul puterii. Aşa încît se pronunţă cu acelaşi aplomb despre orice şi – mai ales – produce pe bandă rulantă atacuri la persoană. Se răfuieşte cu toată lumea. Trec peste veşnicele monologuri împotriva lui Traian Băsescu – căci ele ţin de politica postului.

Dar s-a răfuit cu colegii săi de trust Ion Cristoiu ori Cătălin Tolontan. Iar săptămîn