Scriu cu amărăciune aceste rânduri, după ce am aflat ce s-a petrecut duminică la Ţebea. Şi acolo, munţii, dealurile şi codrii recunosc un singur preşedinte. El se cheamă Avram Iancu.
Scena Ateneului. Sub cupola sacră, muzica stăpâneşte, răscoleşte lanurile tainice ale firii, înalţă, înduioşează. Este o nouă ediţie a Festivalului Internaţional George Enescu, una dintre puţinele manifestări culturale româneşti neatinse de mojicia şi grobianismul vremurilor pe care le trăim. Muzica clasică sau cultă sau grea, cum i se mai spune, cea care a îngăduit secole la rând emanciparea sufletească a individului, punându-l în acord cu măreţia, a adunat pe scenă valori interpretative însemnate, iar în sală un public ales. Casta acestor melomani nu e atât de rezumată pe cât se crede într-o ţară strivită, e drept, nu atât de manele, cât de promotorii de vârf ai subculturii. Iată însă o imixtiune. În sală, în premieră cred, un murmur de revoltă la graniţa huiduielii. Ce se petrece? Pe scenă s-a urcat un individ caraghios, poreclit Pleaşcă, pe care mi-l amintesc dintr-o emisiune tv în care îşi insulta pur şi simplu tatăl, care nu mai avea timp să scoată vreun cuvânt. Bătrânul Paleologu asculta resemnat ditirambele fiului, de o gălăgioasă imbecilitate. Nu-mi plac indivizii care-şi insultă părinţii. Ei bine, lighioana asta mică, recordmen al scurtimii distanţei dintre bărbie şi creştetul capului, e astăzi ministrul Culturii. Pe scena Ateneului căra un mesaj de la preşedintele Băsescu. Preşedintele este acel personaj care nu ştie altă sală - de teatru sau de concert - decât cârciuma? La cârciumă îşi scoate prietena, la cârciumă îşi cară mai nou nevasta, la bodegă convoacă staff-ul partidului propriu, vasalii politici. Revolta publicului era îndreptăţită. Care preşedinte? - se întreabă neliniştit violonistul Alexandru Tomescu, cel care a câştigat pe merit dreptul de a cânta