Dacă în timpul lui Ceauşescu Bucureştiul a devenit un proiect politic monstruos, după căderea lui a devenit o pradă. Diferenţa între comuniştii anilor ‘50 şi clientela politică postcomunistă nu este prea mare, căci pentru ambele categorii izvorul bunăstării şi confortului a fost (şi este) jaful.

Mărturisesc că fac parte din minoritatea bucureştenilor care-şi iubesc oraşul, în ciuda încercărilor la care ne supune. Poate pentru că am apucat să-l cunosc înainte de distrugerile operate deliberat de Nicolae Ceauşescu şi, iresponsabil, de cei care i-au urmat: în anii 1950, când am deschis ochii asupra lumii, Bucureştiul păstra încă aspectul exterior al perioadei interbelice, parcurile şi bisericile erau la locul lor, blocuri erau puţine, traficul era uman, iar burghezia bucureşteană şi chiar aristocraţia supravieţuiau, în ciuda persecuţiilor, menţinând în viaţa de zi cu zi propriile standarde de civilizaţie. Până şi vechile denumiri ale clădirilor publice dăinuiau în viaţa privată: pentru mine, de pildă, cinematografele de pe Magheru s-au numit întotdeauna Aro şi Scala, iar marile cofetării Nestor şi Capşa.

Nostalgia epocii în care mai existau reguli de comportament, ţinută şi conversaţie şi în care mai existau lucruri „care nu se fac“ nu ignoră suferinţele din interiorul clădirilor din care proprietarii erau izgoniţi sau în care, în cel mai bun caz, erau lăsaţi să se înghesuie într-o singură cameră, lăsând restul la dispoziţia miliţienilor şi a securiştilor. Dar marile doamne care ocupau cămăruţele de serviciu din propriile lor vile erau tot mari doamne şi puteai învăţa de la ele cum să trăieşti.

Atunci am învăţat să iubesc Bucureştiul, iar sentimentul de tandreţe faţă de oraş se amestecă astăzi cu nostalgia unei copilării printre oameni din altă lume decât cea care a năvălit peste mine mai târziu şi cea, mai recentă, care mă face să mă simt ca Charlto