Cei care concep problemele din şah folosesc expresia aceasta: „solus rex”.
Solitudinea regală are o notă de nobleţe pe care jucătorii o cunosc bine şi învaţă să o respecte.
În viaţa românească, reginele (ale industriei porno, ale muzicii populare sau R&B) şi regii (ai asfaltului, ai cârnaţilor, ai cauciucurilor, ai cimentului, ai manelelor, ai fondurilor de investiţii sau banale căpetenii de judeţ) sunt străbătuţi, de la un capăt la altul, de necesitatea opulenţei. Nu pot rămâne singuri. Au o nevoie organică şi greţoasă de a fi înconjuraţi de sclavi vocali, de a fi slăviţi.
Dacă e solidă şi nu e virusată de un caracter defect, educaţia atrage o modestie aparte. Iar modestia temperează elanul pupincurist înscris în atâtea coduri genetice. O problemă românească reprezentativă: „liderii” nu pot exista dincolo de cercul strâmt al propriilor aplaudaci.
Cultul personalităţii nu lipseşte din nicio cultură de clan, unde autoritatea e slabă, iar instituţiile mimează propria existenţă. Presa e un instrument recent şi indispensabil pentru orice român care e şef şi „se respectă”. Şeful statului însuşi are o turmă de adoratori - se latră insistent.
Intelectuali publici respectabili au fost deja ştampilaţi aşa. Cei mai mulţi în mod gratuit, deci nedrept. Fenomenul însă există şi nu trebuie ignorat. Explică jurnalismul ideal (jurnalismul de mâine?) în concepţia celor care decid destine folosind infailibilul instrument al „direcţiilor de finanţare”.
Ieri a fost ziua lui Marian Oprişan. Monitorul de Vrancea, „ziarul care stă de vorbă cu oamenii!”, i-a dedicat multe rânduri de-a dreptul înălţătoare, sub semnătura lui George Noapteş.
Să notăm: „Marian Oprişan a făcut tot posibilul ca cetăţenii judeţului Vrancea să aibă o viaţă mai bună. Datorită perseverenţei de care a dat dovadă, proiectele sal
