Continuitatea „Casa Poporului“ – „Palatul Parlamentului“ e mai mult decât un simbol nefericit al incapacităţii noastre de a exorciza fantoma comunismului; e expresia directă a faptului că elitele comuniste s-au perpetuat ele însele, uneori fizic, alteori în idei, gusturi şi caractere, în elitele actuale.

Ceauşescu voia să facă din Bucureşti o mare metropolă a socialismului biruitor. El, fiul de ţăran sărac, cu un orizont cultural îngust, îndoctrinat de un comunism primitiv, obsedat de propria grandoare, nu putuse concepe alt destin pentru Capitala României decât unul bazat pe confuzia dintre autentica măreţie şi megalomanie. Bulevardul central era menit să depăşească în proporţii parizianul Champs Elisées, iar „Casa Poporului“ devenea una dintre cele mai mari clădiri de pe planetă. Şi – vom adăuga imediat – una dintre cele mai disgraţioase clădiri publice. Căci nici marmurile, nici candelabrele poleite nu compensează lipsa de proporţii şi mai ales lipsa totală de gust şi de stil. Dictatorii moderni – spre deosebire de regii, principii şi papii de odinioar㠖 nu au gust şi detestă lucrurile cu adevărat frumoase. Hitler ura arta modernă a timpului său pe care o considera „nearian㓠şi „degenerată“. Pentru capitala pe care voia s-o construiască pentru cel de-al treilea Reich, „Germania“, găsise un arhitect mediocru şi docil, Albert Speer, care să-i proiecteze reveriile. Mai târziu, Speer a făcut lucruri încă mai sinistre: ca ministru al Înarmării, a condus reţeaua de fabrici care lucrau cu sclavi aduşi din toate ţările ocupate de nazişti.

Anca Petrescu, arhitecta Ceauşeştilor, n-a ajuns până aici. Cu toate acestea, faptul de a fi conlucrat la distrugerea unui cartier agreabil, a numeroase biserici vechi cade nu doar în responsabilitatea celor care au comandat, dar şi a celor care au lucrat pentru a da corp reveriilor dictatorului. Poate mai grav este că s