În Almanahul Scînteia puteam citi în 1989 un articol numit "Itinerar pe planeta albinelor". După o descriere amănunţită, din care cităm câteva caracteristici; "sunt blânde şi liniştite în ceasurile de muncă, preocupate până la uitarea de sine, calculate în tot ce întreprind, curajoase şi prevăzătoare, tenace şi dezinteresate, trăiesc după legi complicate, executând în bezna stupului lucrări care ating perfecţiunea", putem afla şi o scurtă istorie a albinelor.
Aflăm că oamenii de ştiinţă afirmă că au apărut în urmă cu 20 de milioane de ani. Albina a traversat Egiptul faraonic, însemnele ei dăinuind pe pereţii piramidelor, pe obiectele de cult, în hieroglife. A poposit în antichitatea orientală, textele sacre mărturisindu-i prezenţa. S-a fixat în Europa şi se ştie că vechii greci au făcut din albină şi miere emblemele elocinţei. În anul 343, Aristotel dădea amănunte despre organizarea anatomică, psihologia albinelor, maladiile care o pot măcina şi observă printre micile vietăţi existenţa uneia mai mari care, deşi avea ac, nu se servea de el.
Tot din rândurile articolului aflăm că apicultura ca ştiinţă începe să se dezvolte abia în secolul al XVII-lea. Pas cu pas, ştiinţa încearcă să lumineze partea necunoscută a vieţii acestor insecte pe cât de stranii, pe atât de invidiat prin modul lor de organizare.
Pe meleagurile noastre găsim o menţiune în cartea a V-a din "Istoriile" lui Herodot: "După cum spun tracii, meleagurile de dincolo de Istru sunt împânzite de albine şi din cauza lor este cu neputinţă să pătrunzi mai adânc în ţinut". Alţi scriitori se referă despre faptul că mierea era frecvent folosită în alimentaţia locuitorilor de pe teritoriul actual al României. Şi, nu în ultimul rând, comerţul cu ceară şi miere era din plin practicat de autohtoni. Primele atestări documentare privind albinăritul pe meleagurile noastr
