Oricât de viciate de stilul pagubos al politicianismului românesc, dezbaterile pe tema politicilor publice în domeniul educatiei în sens larg si al sistemului de învatamânt, în particular, au de acum o miza europeana clara. Investitia în educatie este o prioritate a economiei europene. Pragmatic, finalitatea sistemului educational, fie el formal, informal sau nonformal, este de a pregati forta de munca bine calificata si competitiva pentru piata europeana. O piata dinamica, ea însasi în competitie acerba cu cea americana, în primul rând, rival amiabil, dar nu mai putin de temut, precum si cu ceilalti competitori mondiali, precum Japonia, India, China. Daca populatia activa actuala este deja expusa acestei concurente, generatiile urmatoare vor fi cu atât mai mult actorii pietelor globale.
Oportunitate si provocare deopotriva, exigenta unei astfel de concurente reclama politici publice adecvate în domeniul educatiei. Tatonarile, incoerenta, demagogia, perpetuarea mediocritatii si practicarea contraselectiei în acest domeniu vital ne costa pe fiecare dintre noi foarte scump. Pe termen mediu si lung, societatea romîneasca poate suferi pierderi irecuperabile.
Pâna la urma, strategia de la Lisabona si ambitia europeana a economiei bazate pe cunoastere, îmbratisata de statele europene nu fara rezistente si critici, adeseori îndreptatite, porneste tocmai de la acest mobil: competitia cu modelul si succesul de piata al sistemului american de educatie. Europa este îngrijorata de exodul de creiere catre Statele Unite. Migratia profesionistilor din domenii de vârf catre centrele americane de excelenta în cercetare, puternic finantate din fonduri private, ca si perseverenta vânatorilor de capete, de performanta si de creativitate dau liderilor europeni frisoane nedisimulate.
Noua, nu. O astfel de tema nu a încaput vreodata pe agenda politica româneasca
