N-am sa analizez bilantul lui Traian Basescu, reiau doar ceea ce si-a amintit presedintele ca a spus acum 5 ani, la depunerea juramantului: "Vreau sa fim alaturi intr-un efort comun si sustinut de a moderniza Romania pe baza principiilor statului de drept, o Romanie demna si increzatoare in viitorul ei".
In acest punct am devenit nostalgic, iar la finalul discursului aveam deja o convingere: cand eram copil, carnatii erau viata mea. Sunat de un prieten decis sa afle cum privesc eu raportul de activitate, si cum va suna primul enunt din textul de astazi, i-am spus dezvaluit convingerea. "Foarte bine, asa sa scrii".
"Nu cred ca pot, ar insemna sa ma dezbrac in pielea goala". Omul mi-a spus ca nu are importanta, oricum nu raman decat un urat barbos, ba platit sa scriu anti, ba contra, indiferent cum mi-as insaila trairile. Asa-i, prietene, nu ma pot raporta la niste cretini.
Prin urmare... cand eram copil, carnatii erau viata mea. Momentul cand venea tata cu ei de la afumoatoare si frematam sa-i strivim, incet, in gura, gustandu-le moliciunea, era aproape la fel de important ca si Craciunul. Eram plini de iubire de carnati, si putea sa se termine maine copilaria, stiam ca urmeaza adolescenta. Apoi angoasele, apoi intruparea intr-o lume de adulti unde exista doar o constanta: cu cateva zile inainte sa apara mosu, tata venea de la afumatoare.
Acum, tata nu mai vine, e ghid de ingeri, iar carnatii plini de speranta au pierit. Si nimic, dar absolut nimic nu imi spune ca dupa fiecare etapa a vieti urmeaza alta, prin urmare ar trebui sa inlocuiesc carnatii cu o idee, o naluca, o tara, un discurs asupra starii natiunii.
Nu reusesc. Traian Basescu are onoarea sa fie presedinte, a avut-o Ion Iliescu, a avut-o si Emil Constantinescu, si tot ce pot sa constat, cu obida, e ca s-a mai incheiat un dans, suntem tot acolo unde
