Răsfoiam deunăzi cu deliciu, fără să caut ceva anume, tomurile frumos legate ale vechii enciclopedii germane Meyers. Prima pagină îl informa pedant pe cititor, că s-a folosit exclusiv hârtie fabricată fără lemn - ecologică, am spune astăzi. Era ediţia din 1890. Am dat astfel, întâmplător, de un surprinzător şi captivant articol: „român“. Azi.   Definiţia de azi a cuvântului e, previzibil, tehnic şi banal: „persoană care aparţine populaţiei de bază a României sau este originară din România“.

Ieri . Textul Meyers părăseşte rigoarea unei enciclopedii şi evoluează, literar, de la un ton dojenitor faţă de român, spre un final romantic, tandru, senzual, despre femeia română.

„Cei mai mulţi bărbaţi români sunt de talie medie, cei de statură mică constituind o excepţie. Au o constituţie suplă, armonioasă, un profil, de obicei, frumuşel, ochi negri, gura bineconturată. Au părul des, lung şi închis la culoare.

Românul este cunoscut ca şiret, laş, crud şi leneş, trăsături recunoscute unanim şi de vecinii săi.

Mulţi îşi găsesc fericirea supremă a vieţii în a nu face nimic şi a bea rachiu. Şi totuşi, românii au fost soldaţi dârji în războiul oriental (războiul de independenţă, n.n.) din 1878“.

Dacă bărbatul român e frumuşel, dar fără caracter, cu ieşiri surprinzătoare de vitejie, altfel stau lucrurile cu femeia română:

„Românca este preamărită pentru frumuseţea şi puritatea cutumelor sale. Ea se distinge prin frumuseţea staturii şi a mişcărilor; alcătuirea capului şi a feţei amintesc adesea de statuile antice. Ochii întunecaţi, împrejmuiţi de gene lungi, dau figurii ei o expresie ideală. Cămaşa lungă, albă, lasă să se întrevadă cu uşurinţă formele trupului, fiind, de altfel, unicul articol de îmbrăcăminte (în afară de şorţ, flori în păr şi salbe de monezi de aur la gât) pe care românca îl poart