Un unchi de-al meu spunea că-i venea să se scarpine la piciorul ce-i fusese amputat din şold de mai bine de zece ani. Ne doare tot ce-am pierdut. Ne doare uneori şi ce n-am avut.
Despre cârciuma pe care o ţineau bunicii din partea tatălui, într-un cartier industrial din Brăila, am amintiri vagi, de preşcolar. O visez însă, tot mai des şi tot mai desluşit, ca şi cum s-ar decoji nişte imagini conservate de uitare, nu de ţinerea de minte.
M-am făcut băiat mare cu un regim şi un simţământ de stigmatizat: eram neam de cârciumari. Stigmatizarea în epocă avea şi consecinţe economice. Neamurile de cârciumari nu primeau cartele pentru pâine, ulei şi zahăr. Consecinţele în plan social erau mai multe, dar fiindcă eram mic, nu le realizam. Din când în când, mi se amintea că provin dintr-o familie care a supt sângele poporului şi că pentru asta se plăteşte. Am crescut cu o convingere apăsătoare, că sunt vinovat, dar că n-o să aflu niciodată dimensiunea acestei vinovăţii, pentru că partidul, poporul, România vor avea grijă să dispară cauza şi să rămână doar efectele. Poporul, partidul, România nu va mai permite niciodată cârciumarilor să ridice capul şi să sugă iarăşi sângele oamenilor simpli, cinstiţi, harnici şi din păcate care uitau prea repede cine îi exploatase, continuând să frecventeze cârciumile.
Cum se întâmplă de regulă într-o viaţă, efectul îl face pe om mai curios, decât ar fi normal, în ce priveşte cauza. La mine, curiozitatea se manifesta în vis şi încă într-un chip atât de recuperator, încât simt că sunt mai degrabă un cârciumar nerealizat decât un scriitor. Senzaţia latentă de vinovăţie a devenit mai nuanţată, în sensul că, neavând darul băutului, mă socotesc culpabil faţă de toţi oamenii cinstiţi, harnici şi băutori. Am recuperat mult din vina de a fi neam de vampiri, dar nu şi din vina de a nu putea bea vindecat complet de t
