M-a iritat de cum l-am văzut la televizor, un clip scurt cu o voce gîtuită care întreabă: "Ţie îţi place ţara asta aşa cum a ajuns?", în timp ce literele se joacă pe ecran şi formează aceeaşi întrebare, pe conturul hărţii României, în caz că nu ştiam la ce ţară se referă. L-am văzut de vreo zece ori şi de fiecare dată îmi venea să zic: "Băi, frate (că tot ne tutuim, nu?), îmi cam place. Adică, nu e ideală, dar în mare e unde trebuie să fie". Întrebarea respectivă, formulată atît de agresiv şi repetat între reclamele la maşini şi cele pentru excursii în străinătate, suna ca naiba. E drept că şi-a atins scopul: trebuia să mă facă să fiu curios şi m-a făcut. Am sperat o clipă că urmează o campanie ONG-istică, visam la ceva de genul: "Nu îţi place cum a ajuns ţara asta?! Atunci nu mai sta ca mormolocul, nu îţi mai plînge de milă, pune mîna şi strînge gunoaiele de prin munţi, fă voluntariat, denunţă-i pe ăia care îţi cer şpagă, organizează proteste, fă ceva".

M-am săturat de lamentări, nu mai pot. Văd peste tot oameni care se plîng. Spun toate acestea nu pentru că România e ţara ideală, ci pentru că această lamentaţie permanentă e inutilă şi nu face decît să anuleze energia acelora dintre noi care chiar vor să schimbe cîte ceva. Într-o ţară în care şmecherii puşi pe lamentări sînt modele de succes, voluntarii care pun mîna pe mătură trec de fraieri. Citiţi interviul din acest număr cu Rupert Wolfe-Murray. Este al n-lea străin care îmi spune că România se schimbă semnificativ. Şi nu se schimbă în rău. Simpaticul domn Murray vorbeşte acolo despre "un cinism şi un fatalism care incapacitează oamenii". Asta vine de la cineva care la începutul anilor ’90 a abandonat cariera de jurnalist şi s-a apucat să muncească voluntar pentru copiii cu handicap într-un cămin din judeţul Botoşani. În acest timp, românii inteligenţi, dar incapacitaţi de propriul cinism făceau glume