La Viscri (Deutschweisskirch " cum îi zic saşii) am ajuns dinspre Rupea, pe un drum plin de praf. La poarta bisericii fortificate ne-a întîmpinat o săsoaică în vîrstă, care ne-a făcut favoarea de a mai ţine deschis, deşi era ora de masă. Ne-a spus cum fundaţia patronată de prinţul Charles a fost cam singura instituţie care a contribuit la renovarea bisericii şi a cîtorva case din satul aflat la poale, ne-a atras atenţia că orga este a treia ca vechime din toată Transilvania şi ne-a arătat un zid exterior aflat în reconstrucţie. Pe cînd eram în turn şi admiram peisajul, ne-a strigat de jos să ne reamintească de ora mesei, să nu ne întindem adică, prea mult, pe timpul ei. Ne-am grăbit să coborîm prin tunelul îngust de piatră al scării. La plecare, luîndu-şi poşeta de lac, femeia ne-a însoţit pe aleea pietruită, în trepte, spunîndu-ne cu precizie nemţească: "În sat mai sînt 25 de saşi, 70 de români şi 355 de ţigani". O proporţie inversată faţă de acum cîteva decenii.

La ieşirea din sat, maşina ne-a fost pur şi simplu împresurată de o droaie de copii foarte mici, desculţi, murdari şi cu muci la nas, care duceau repetat mîinile la gură în semn de foame. Hîtrul meu amic a remarcat că parcă am fi trecut direct din Germania în Pakistan. Poate că la fel o fi fost întîmpinat şi prinţul Charles. Şi poate că el s-a oprit să le dea ceva copiilor, să-i mîngîie pe creştet. Noi n-am avut puterea asta.

Pe un alt drum prăfuit, ne-am trezit fără să vrem în Copşa Mare (Gross-Kopesch " cum zic saşii). Spre deosebire de surata ei mai "mică", dar mai notorie din motive nu prea fericite, Copşa Mare nici măcar nu apărea pe harta noastră. Am ochit însă şi acolo biserica fortificată, spre care ne-am îndreptat, îndrumaţi de un cosaş care ne-a cerut o ţigară. În curtea bisericii, am aflat de la bătrînul ei paznic că nu se mai ţin slujbe. Impresionantă prin mărime, biserica zăcea