Palazzo Altemps, una din cele patru instituţii reunite sub titulatura „Museo Nazionale Romano“ (alături de Palazzo Massimo alle Terme, Crypta Balbi şi Terme di Diocleziano), depăşeşte marginile unui genuin spectacol muzeal. Patrimoniul său cuprinde sculptură antică, fără a fi covîrşitor nici prin abundenţă şi nici prin capodopere. La reţeta locului contribuie într-o măsură decisivă, în schimb, decorul, asocierea aparent arbitrară dintre exponate şi amplasament, chiar aspectul restaurării. În acest caz, semnificativă este finalitatea vizată din 1982, an în care edificiul a devenit proprietate publică: de a recrea ambianţa unei colecţii private din epoca marilor descoperiri arheologice. Istoria acestui edificiu poate fi urmărită pînă în secolul al XV-lea. El se află în acea parte a Romei rămasă, în urma intervenţiilor papei Sixt IV, cu renumele de „quartiere del Rinascimento“, iar iniţiativa şantierului, ce urma să comaseze mai multe case medievale, i-a aparţinut contelui Girolamo Riario, întîmplător chiar nepotul suveranului pontif. La scurt timp după moartea sa, palatul a fost jefuit şi abandonat pînă la jumătatea secolului următor, cînd a fost cumpărat de cardinalul Francesco Soderini, pentru ca apoi, în 1568, să fie cumpărat de cardinalul Marco Sittico Altemps. Cam în această epocă edificiul a căpătat înfăţişarea vizibilă azi, recuperată de sub stratul ornamentelor baroce graţie restaurarării recente. În acest palat, în 1883, scriitorul Gabrielle d’Annunzio şi-a celebrat căsătoria cu Maria Altemps – ultima descendentă a unei vechi familii de dincolo de Alpi, al cărei nume german era Hohenems – şi tot aici a adăstat pentru un timp San Carlo Borromeo. La acea vreme, încă se mai aflau aici cele 120 de sculpturi greceşti şi romane adunate de cardinal, răsfirate în curtea interioară, în spaţiile deschise de la etaj sau prin feluritele încăperi. Din acel ansamblu