E început de septembrie şi soarele blînd al serii mîngîie vechi amintiri. Uşor nostalgică, memoria copilăriei evocă forfota începerii anului şcolar, plăcerea sortării rechizitelor, savoarea ultimilor pepeni şi culesul viilor la ţară.

Cîndva, pentru cei pioşi, "Înălţarea Sfintei Cruci" era sărbătoarea care marca începutul recoltelor de toamnă. Anul acesta, graurii s-au năpustit mai devreme peste ciorchini şi, cel puţin într-o parte a Olteniei, munca începe mai devreme. Cîţi oameni mai răspund chemării pămîntului? Cîţi mai au putere, ghes şi timp s-o facă? Pustiite de sărăcie, boală, bătrîneţe ori sterilitate, răvăşite de exilul la oraş sau fuga în străinătate, satele româneşti nu-şi au viitorul în mîini. Patru decenii de ocupaţie comunistă şi alte două de politici asistenţialiste au anulat clauza independenţei ţăranului şi a mîndriei locale. Infrastructura e proastă. Demografia, la rîndul ei, deprimantă: prunci în leagăn la fel de puţini ca ţînci în bătătură. În schimb, gropile la cimitir şi parastasele s-au înmulţit. Peste toate însă, ruralitatea noastră suferă de-o boală ocolită de standardele noi de "calitate a vieţii". Am descoperit urme ale acestei patologii în timpul reîntîlnirii cu o insulă din România profundă. Prins la oraş cu griji lumeşti şi hăituit de obligaţii profesionale, mi-am dorit cu jind un scurt repaos prin reîntoarcerea la origini. E sfîrşit de săptămînă. Cobor dintr-un taxi şi două bagaje încep rostogolirea grea, pe role poticnite, spre Gara de Nord. Privesc ceasul din intersecţie, îmi verific buzunarele, ajustez rucsacul pe umeri şi adulmec din fugă mirosuri contradictorii. Vapori impregnaţi de şaorma se întîlnesc, după colţ, cu clorina unui WC din subsol. Peste un minut sînt la casa de bilete. Sub bărbia unui domn elegant văd cum emanaţia proaspătă de after-shave se bate cu acreala transpiraţiei din incintă. Pe aici, apa n-a întîlnit