Liviu Bîrsan aparţine speciei acelor prozatori care, fără să aibă o pronunţată conştiinţă estetică, reuşesc totuşi să construiască o ficţiune romanescă închegată, scriind cu o mînă sigură, fără derapaje de stil, ajutaţi de un bun instinct al naraţiunii. Astfel de prozatori (un Panait Istrati, de pildă, la nivelul cel mai de sus) – să nu spunem genuini, ci, mai degrabă, prin excelenţă spontani – practică o epică dinamică, verva lor narativă fiind stimulată în bună măsură şi de o imperioasă necesitate de a vorbi despre ei înşişi, despre experienţele lor sau ale oamenilor pe care i-au cunoscut.
Liviu BÎRSAN, Asylant, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009, 420 p.
S-ar zice că, în cazul lor, distanţa dintre autorul empiric şi autorul abstract e minimă şi că biografia determină în mod hotărîtor configuraţia operei. Scriitorii de felul lui Liviu Bîrsan percep literatura ca pe o încercare de transcriere a „vieţii vieţuite“; sînt mimetici şi confesivi; au o mistică a realităţii, dar – atenţie! – nu doar a realităţii mărunte de zi cu zi, Hinterlandul microrealiştilor sau al minimaliştilor, ci şi, neapărat, o mistică a realităţii aventuroase ori a faptului de senzaţie. Ceea ce-i desparte de mimeticii minori şi veleitari, pentru care „viaţa e un roman“, este, dincolo de factorul inefabil al talentului, intuiţia semnificativului – capacitatea de a discerne ce merită şi ce nu merită „nemurit“ în pagini de carte. Autor a două romane, Ochiul şi pulberea (2007) şi Asylant (2009), Liviu Bîrsan (n. 1970) a debutat relativ tîrziu. Tipologic, este un „istratian“, proza sa prinzînd contur nu în urma acumulării unor experienţe livreşti, ci ca urmare a acumulării unor experienţe de viaţă. Experienţe deloc banale, e de presupus, întrucît autorul pare a avea o biografie bogată în evenimente care ar merita, cu siguranţă, consemnate – de n-ar fi „decît“ experienţa de
