Doamnele beau eggnog în living. Mireasma de cotlete face pace între îngeri şi demoni. Băieţii buni din Toronto blăblăie în rongleză despre morgagiuri şi investmenturi, despre barbechiuuri pe plajă, despre gagica cu umbreluţă roz şi gene care i se lungeau cînd se aşeza în Rolls Royce, ori despre cum şi-a mutat Mutu iapa de la Chelsky la Florenţa. Hungaropatia, sexismul rînced, rasismele neamuţite de stratificare, ca şi alte forme democratice de violenţă neserioasă arată că fiecare dintre ei e cît pe ce să aibă dreptate. Peisajul e aproape amoros. Torontonian cu ştate, Steve avea o coşmelie de înrămat tablouri, altminteri bine aşezată, în buricul tîrgului, lîngă Bloor şi Yonge. Plecase din ţară în ’46, zicea că a vîslit pînă în Turcia şi, după aia, vreo douăzeci de ani de viaţă c-o englezoaică la Toronto (zicea că englezoiacele ăstea sînt reci ca braga: nici dacă le uiţi la soare nu se încălzesc, hă!). Avea umerii laţi şi inima largă, dar cînta: fals la acordeon şi prost, dar adevărat la vioară. Accentul de urbe ardeleană în engleză i se suprapunea celui harghitean în română. Îi găzduia în subsolul labirintic al coşmeliei pe simbatrioţi, pe uelferişti, pe nou-veniţi şi pe beţivii fanaţi din vreme. Avea saltele. Ne-am nimerit o dată la pescuit în Muskoka, o regiune cu mai multă apă decît pămînt, mare cît Oltenia, la nord de Toronto. Pe mine mă pişcau teribil ţînţarii şi el tot dădea din gură: „Mie nu-mi place vînătoarea, că nu sînt aristocrat. Nu pot să mă uit în ochii mielului cînd îl împuşc. Însă pescuiesc“. „Pentru că nu poţi vedea peştele înainte de a-l prinde?“ „Nu. Pentru că e mut.“ Bujorel Bădău – Buji – era de mulţi ani bucătar la penitenciar. Sub fruntea cutată a continuă mirare ca a unui boxer de semi-muscă, gîndurile i se buluceau precis. De un paşte, preotul şi enoriaşii de bază i-au dat cîţiva miei, să-i frigă pentru agapa comunităţii. Sesizînd că mi