Ne-am obişnuit să vorbim despre generaţii literare, despre optzecişti, nouăzecişti, douămiişti... Dar e corectă această împărţire, pe decade? Nu cumva ceea ce se întîmpla prin ’98-’99 era cam acelaşi lucru cu ce se întîmpla prin 2002-2004? Nu cumva autorii sînt aceiaşi? Poate că ar trebui să privim „generaţiile“ sefiste (mă refer doar la literatura F&SF, dar, ştiţi cum e, orice asemănare...) în funcţie de mediul în care s-au format, de ceea ce le-a format, de fapt, de perioadele de emulaţie. Optzeciştii au apărut prin cenaclurile înfiinţate cu ceva ani în urmă, de ei sau de alţii. În 1969, la Bucureşti se înfiinţa Cenaclul care avea să se numească mai apoi Solaris, la Timişoara se înfiinţa Cenaclul „H.G. Wells“, iar în 1979, la Iaşi, lua fiinţă Cenaclul Quasar. Pe la mijlocul anilor ’80, Dan Merişca avea o evidenţă a circa 75 de cenacluri SF. Apăruseră fanzinele – se spune că primul ar fi apărut în 1972, realizat de Cenaclul Solaris, în acelaşi an în care a avut loc şi primul ROMCON (Convenţia Naţională de SF) –, pe ici, pe colo, diverse reviste studenţeşti sau literare mai publicau cîte un supliment dedicat sefeului. Mari realizări au fost almanahurile Anticipaţia (primul, în 1983) şi antologiile cu teme SF, în care tinerii scriitori au debutat „oficial“. O parte dintre optzecişti au reuşit să-şi publice volumele de debut chiar în acei ani (Mihail Grămescu – Aporisticon, 1981; Alexandru Ungureanu – Marele prag, 1984; Cristian Tudor Popescu – Planetarium, 1987; George Ceauşu – Înstelata aventură, 1988 etc.). Alţii au aşteptat vremuri mai bune şi au debutat mai tîrziu, după zece ani (Ovidiu Bufnilă – Jazzonia, 1992; Dănuţ Ungureanu – Marilyn Monroe pe o curbă închisă, 1993; Silviu Genescu – T de la SFÎRŞIT, 1994; Lucian Merişca – Aventuri în Ecxterrior, 1998; Lucian Vasile Szabo – Seninul cerului de sticlă, 2000) sau chiar după douăzeci de ani (Marian Truţă – V