„Tot ce scriu a fost cîndva viaţă adevărată.“ Cu această afirmaţie îşi începe Max Blecher jurnalul său de sanatoriu, cartea neterminată ce avea să fie cunoscută sub numele de Vizuina luminată – operă de factură vizionară, care avea să se plaseze într-o tetralogie din care făceau parte Întîmplări în irealitatea imediată şi Inimi cicatrizate. „Nu te speria, ştiu ce dificultăţi vor fi legate de acest proiect – îl avertiza el pe prietenul său Geo Bogza –, însă mi-a venit în minte, ca o construcţie bine echilibrată, această urmare care va avea trei cărţi (cu trei subiecte diferite, în fond, însă, continuîndu-se, Berck, Leysin, Techirghiol), şi toate patru volumele (împreună cu acesta apărut) vor forma, dacă voi izbuti să le duc la capăt, «opera vieţii mele»“1. Nu vom putea şti vreodată cum ar fi arătat ultima parte a tetralogiei lui Blecher, nu vom şti nici dacă Vizuina luminată constituia cel de-al treilea episod. Tot ce ştim este că Blecher, îşi dorea să regăsească „tonul simplu“ din Întîmplări. Din perspectiva proiectării acestei tetralogii, imaginea cărţilor neterminate ale lui Max Blecher se conturează în jurul acestei afirmaţii de la începutul Vizuinei luminate. Totul, în cartea neterminată a lui Blecher porneşte de aici. „Viaţa adevărată“ la care se referă autorul Întîmplărilor… nu desemnează nici viaţa mentală, nici realitatea exterioară minţii, nici reprezentarea celor două, ci expresia amîndurora. La Blecher, realitatea vieţii interioare, la fel ca şi realitatea vieţii exterioare nu sînt separate de graniţe, de linii intermediare, de contururi definite. „Este, cred, acelaşi lucru a trăi sau a visa o întîmplare, şi viaţa reală cea de toate zilele este tot atît de halucinantă şi stranie ca şi aceea a somnului.“2 În realitate, scrisul lui Blecher este povestea, marea naraţiune a lucrurilor ce-şi ies din propriile forme, cartea pe care o scrie Blecher este ca