Nu de mult, prietenul Vladimir Tismăneanu mi-a solicitat un mic text despre resentiment pentru blogul său şi, probabil, pentru o viitoare carte care va reuni contribuţii ale cîtorva autori pe acest subiect. Am zîmbit obosit cînd am primit rugămintea lui de a scrie rapid şi scurt despre resentiment. Mi-am spus: cum de a venit acest mesaj tocmai acum, cînd zilele mele sînt sufocate de resentiment, cînd nu văd nimic altceva în jur decît resentiment, cînd trăiesc într-o lume care merge înainte ca un robot pe pilot automat, iar pilotul automat este resentimentul? De aici, zîmbetul. Oboseala mi se trage, cred, de la redundanţa peisajului. Toate sînt devastator de la fel! Pe politicieni îi irită cel mai mult cînd oamenii le spun că toţi sînt la fel. Vine imediat replica: este o judecată superficială, generalizarea duce întotdeauna la concluzii false. Replica e corectă intelectualmente, dar percepţia publicului nu este deloc condiţionată de rigorile unui spirit nuanţat. Fireşte că nu toţi politicienii sînt la fel. Dar percepţia agresată deja de politicianism ineficient şi, deopotrivă, corupt şi corupător nu mai poate vedea nuanţele. Cînd vezi totul la fel, e semn că spiritul a obosit.

Din locul în care mă aflu constat că, în politica noastră, resentimentul este chiar numele jocului. Înţelesesem de mai mult timp că politica românească este un uriaş spectacol al psihologiei şi nimic mai mult. Nu doctrine, nu ideologii, nu credinţe, nu sentimentul înalt al datoriei, nu dorinţa ardentă a cîte unuia de a salva patria, nu viziuni diferite aflate în competiţie " doar psihologie. Nu Raymond Aron, nu Leszek Kolakowski, nu Hannah Arendt, nici măcar Leo Strauss, ci Dostoievski, Shakespeare şi Balzac. Vladimir Tismăneanu este mai bine plasat decît mine pentru a ne spune dacă "psihologizarea" excesivă a vieţii noastre politice e doar simptomul unui infantilism, caz în care mai