Scriam săptămâna trecută că excelenţa în stupizenie e un pariu pierdut pentru românii răsfăţaţi mediatic.

Prin contrast, celebrităţile din alte ţări cultivă o anume vocaţie a surclasării. Năzbâtiile pe care le rostesc au anvergură şi ecou. Mike Haskins şi Clive Wichelow, care au întocmit alfabetul stupizeniei mondiale, au avut enorm de triat pentru ca iniţiativa lor să fie relevantă.

Ei au explorat toate domeniile discursului public, iar rezultatul a fost un festival de umor involuntar cu o medie de două hohote pe pagină. Am o singură obiecţie la adresa lor: includerea lui Samuel Goldwyn, mogul al filmului care şi-a făcut un obicei de a vorbi pe linia fină care desparte prostia de geniu.

Citez trei asemenea ziceri şi vă las să apreciaţi dacă nu cumva lui Goldwyn i s-a comis o nedreptate: „O să cred în televiziunea color când o s-o văd negru pe alb”; „Cred că nimeni n-ar trebui să-şi scrie autobiografia înainte să moară”; „Includeţi-mă printre excluşi”.

În rest, nimic de reproşat. Lumea divertismentului, de exemplu, e ilustrată sclipitor de o tânără care a devenit omologul englez al lui Paris Hilton. Ea declară cu seninătate unui ziar: „Nu pot să sufăr numele ridicole”. Până aici, nimic deosebit. Numai că rostitoarea acestor vorbe se numeşte Peaches Honeyblossom Michelle Charlotte Angel Vanessa Geldof.

Nici Britney Spears nu lipseşte din catastif. „Filmele sunt ciudate. Trebuie să te gândeşti la ele în timp ce le priveşti”, se confesează ea, uşor excedată. I se alătură trestia gânditoare Natalie Imbruglia, care stabileşte ferm: „Nu poţi repeta nimic din prima”.

Modelul Christine Brinkel, în schimb, cade pradă unei nelinişti anatomice: „Trebuie să dau piept cu faptul că mi-a crescut fundul”. Shania Twain are modestia de a recunoaşte: „Nu mă pricep prea bine să fac lucruri la care nu mă pricep