Lupta pentru imagine e o parte a luptei pentru putere. Lumea televiziunii s-a schimbat mult în ultimii zece ani. S-a răspândit internetul (în România sunt între trei şi patru milioane de utilizatori). Dincolo de această provocare majoră, în redacţii lucrurile sunt diferite şi din alte raţiuni. Mă refer aici numai la talk-show-uri, unde întâmplarea a făcut să fiu în contact cu fenomenul. Televiziunile private erau acum zece ani ceva nou, şi acest tip de program, cu politicieni în direct, era ceva nemaivăzut.
Publicul se înghesuia să vadă puternicii oameni ai zilei, altfel inaccesibili, hărţuiţi de jurnalişti. Imediat după Revoluţie, lumea citea ziare dacă dorea să aibă puncte de vedere diferite, independente, să citească polemici, articole de opinie, să vadă cum puterea e contestată. Ceea ce era de neimaginat până în ’89. Televiziunea publică (mai curând oficială decât publică) susţinea interesele puterii.
Apariţia televiziunilor private a însemnat o spărtură în acest zid. Nici nu a fost de mirare că talk-show-urile au avut succes. Ce se întâmplă azi, nu prea are legătură cu ce se întâmpla la sfârşitul anilor ‘90. Aparenţele sunt aceleaşi: un moderator invită personaje importante, cu potenţial de a face audienţă şi poartă cu ele o discuţie, adesea în direct. Câteva aspecte.
Acum zece ani asemenea emisiuni puteai să le numeri pe degete. De obicei, fiecare televiziune avea în grilă unul, cel mult două. În rest, programau filme, meciuri, ştiri. Ca format, predomina talk-show-ul politic. Pe ecrane se perindau mai ales miniştri, prim-miniştri, şefi de partid. Cum nu aveau oferte multe, se înghesuiau să participe. Rareori te refuza cineva. Existau mulţi politicieni dornici de imagine şi puţine talk-show-uri. Acum raportul este schimbat.
Numărul talk-show-urilor a crescut - aş spune ca ciupercile după ploaie. Întâi de t
