„Şi mai sînt acele redescoperiri ale conştiinţei evreieşti despre care avem mărturii sfîşietoare în secolul nostru şi care atestă că ghetoul e imposibil, că asimilarea e imposibilă, că singura posibilitate rămîne necesitatea redescoperirii unui iudaism interior şi autentic.“ (Andre Neher, Cheile identităţii iudaice)

Preliminarii

Există chestiuni asupra cărora documentarea livrescă, oricît de strălucită ar fi mintea care citeşte şi oricît de întinse lecturile, este insuficientă. Mai e nevoie şi de o minimă experienţă personală. A scrie din exterior despre problemele identitare, ca şi despre cele sexuale, incumbă riscul de a scăpa ceva. Iar acest ceva poate fi esenţialul. Dintre toţi cei ce discută pasionat, prin diverse publicaţii, cazul Sebastian, readus în atenţie de excepţionala carte a Martei Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian (Polirom, 2009), mi se pare că aproape nici unul nu poate invoca o experienţă similară. Vorbim – cei mai mulţi dintre noi din cărţi şi din ziare. Poate de aceea ne scapă atîtea lucruri. Şi nici măcar cărţile şi ziarele nu ne oferă materialul complet pentru discuţie. Mai ales atunci cînd Diavolul afirmă ca valoare supremă Viaţa. Şi atunci cînd îşi cucereşte ucenicul dîndu-i iluzia libertăţii absolute, cînd îl cîştigă spunîndu-i: „Scrie ce vrei“.

Stadiul documentării

Pînă la apariţia cărţii Martei Petreu, imaginea generală asupra lui Sebastian se constituise din tipărirea romanelor, a pieselor de teatru şi a unor culegeri selective de publicistică, mai ales cu subiect literar sau general cultural. La a treia sau la a patra generaţie de la moartea scriitorului, amintirea omului viu şi a faptelor sale se pierduse. În 1994, la fosta Editură Minerva, a apărut primul volum de Opere, îngrijit de Cornelia Ştefănescu, care se preocupase constant de Sebastian, de-a lungul vrem