N-am văzut nicăieri anunţată, cum s-ar fi cuvenit, expoziţia de fotografii documentare care este deschisă la Muzeul Naţional de Artă Contemporană. Era duminică dimineaţa şi nu era nimeni. Nici nu-mi închipui că, în timpul sesiunilor parlamentare, s-ar îmbulzi acolo senatorii care împart CASA cu această instituţie de cultură. Pentru noi, cei care iubim Bucureştii care au fost, este o extraordinară revelaţie. Înainte de toate, însăşi ideea de a aduce sub ochii bucureştenilor din 2009 spaţiile dispărute în care era găzduită arta românească şi străină este genială. Cele mai multe au fost suprimate după război, ultimele fiind Muzeul Simu " demolat în 1962 şi Muzeul Tăttărescu " închis de prin anii ’80. În momentul de faţă, Capitala nu mai are decît 20% din spaţiile expoziţionale de care a beneficiat în timpul "regimului burghezo-moşieresc". Ceea ce s-a pierdut reprezenta o investiţie excepţională, atît prin vasta întindere şi prin stilul construcţiilor, totdeauna în acord cu spiritul epocii, cît şi prin colecţiile pe care acele săli le adăposteau, vremelnic sau, cum credeau oamenii de atunci, pentru viitor. Operele de artă adunate atunci spre folosul public s-au risipit, furat ori distrus, aşa că nici din conţinutul acestor săli n-am moştenit decît rămăşiţe.

În cele mai vechi dintre aceste fotografii, care provin, toate, din colecţia dlui Mihai Oroveanu şi sînt de o calitate fără egal, apare expoziţia din Parcul Carol, organizată în 1906 cu ocazia jubileului, cu Palatul Artelor, pe locul căruia se află actualul Mausoleu, şi cu Pavilionul Regal, care se găsea unde e astăzi Muzeul Tehnic. Urmează, în ordine cronologică, sala Arta, cu o fotografie din 1915 de la expoziţia pictorului Kimon Loghi, şi sălile de la subsolul Ateneului. Acolo era Pinacoteca Statului şi expunea Societatea "Tinerimea Artistică" (catalogul ilustrat din 1906 cuprinde numele expozanţilor, p