Nu a dus-o nimeni de mână la primul antrenament, dar a devenit o învingătoare pentru că şi-a dorit mult să facă performanţă, iar victoriile au devenit un mod de a fi. În şcoala generală nu avea adversar la alergări pe nicio distanţă. Era băieţoasă şi păpuşile, atâtea câte erau în colţul cu jucării, îşi aşteptau rândul ca abia seara, când Adriana venea de la joacă să le bage în seamă şi să vorbească cu ele. Cu timpul însă, nici de joacă nu a mai fost vreme pentru că şcoala şi naveta la Mangalia ori în ultimii ani la Constanţa i-au umplut programul. Pe jos, pe pârâul de piatră De la şoseaua care leagă Mangalia de Albeşti mai sunt încă 3 kilometri până la casa ei. Probabil că pe drumul de ţară, odată, vor da buzna reporterii şi cameramanii televiziunilor centrale să facă reportaje despre o campioană olimpică... Adriana a bătut „pârâul“ ăsta de piatră acoperit cu colbul uitării de sute de ori, mergând pe jos pentru că pe acolo nici căruţele nu le găseşti decât dacă se rătăcesc.

Îi place să alerge, are plămâni care o ţin şi picioare care-i duc mai departe visul. Acela de a deveni o alergătoare de cursă lungă, care să se bată cu kilometrii şoselelor şi timpul cronometrelor. Face marş pentru că a descoperit în proba asta a atletismului ceva cu totul deosebit, o combinaţie incitantă de forţă, rezistenţă şi tehnică în acelaşi timp.

Aleargă 25 de kilometri pe zi După ce în 2008 a ieşit vicecampionă mondială cu echipa în Rusia, anul acesta, în mai, şi-a trecut în palmares titlul de vicecampioană europeană la Metz, în Franţa. La Lugano, a câştigat autoritar şi a văzut lumea de la înălţimea locului 1. Nicicând amestecul ăla de oboseală cu emoţie alimentată de fericire nu a fost mai „dulce“. A început cu marş în probele mai scurte, dar acum a ajuns în cea de 10 kilometri şi nu vrea să se oprească aici. Recordurile naţional şi balcanic vorbesc despre campioa