În percepţia publică, astăzi, a face afaceri este similar cu a da tunuri. Nu e deloc adevărat. Acum vreo două săptămâni, un distins jurnalist, Emil Hurezeanu, un mare om politic, dar şi profesor universitar, Petre Roman, şi un oligarh hulit, cel care semnează aceste rânduri, se întâlneau cu vreo 60 de masteranzi aflaţi pe punctul de a pleca să-şi urmeze studiile în străinătate. Cu toţii erau beneficiarii unor burse. Condiţia impusă prin contractul de acordare a acestei finanţări este aceea ca, după obţinerea titlului de master sau de doctor, să se întoarcă în ţară. Eram toţi trei extrem de curioşi să-i cunoaştem, nu numai din eseuri şi CV-uri, iar pe de altă parte, ziceam că poate le foloseşte să se întâlnească cu oameni care au realizat câte ceva în viaţă.

Discuţia era interesantă de altfel, chiar şi numai prin semnificaţia ei. Aceşti tineri vin dintr-o ţară fără nicio universitate în primele 500 din lume. Ei au fost acceptaţi la Harvard, Imperial College, London Business School, Oxford, Cambridge şi multe alte şcoli dintre cele mai prestigioase. Specializările le sunt cele mai diverse: de la economie, până la matematici aplicate, chimie sau ştiinţe politice.

Desigur, s-a ajuns şi la întrebările arzătoare. Ce vor face când vor veni acasă? Nu vor fi trataţi ca fiind supracalificaţi şi deci inutili? Nu cumva oportunităţile vor fi fiind mai mari prin alte părţi? Să te întorci doar ca să vezi cum un Dandanache ocupă locul ce ţi s-ar cuveni? Ce să caute într-o ţară ale cărei pseudoelite se păruiesc în mijlocul unor interminabile scandaluri, unde hoţii strigă „hoţii“ şi şefii de trib încă se laudă că fac cincinalul în patru ani şi jumătate? Ce nevoie e de competenţă pentru ca, suit pe o tribună, să te baţi cu pumnii în piept, răcnind ca să se ştie că eşti gorila dominantă?

Şi totuşi, pe mulţi dintre aceşti tineri, dincolo de faptu