"Greutatea si harul"* ne-o arata pe Simone Weil ca pe o aparitie aparte in hatisul deconcertant de dupa cel de-al doilea razboi mondial. Ceea ce face ca aceasta carte sa fie pretioasa este chiar faptul ca nu a fost destinata publicarii. Cartea este formata din selectii si pasaje fulgurante culese din caietele lui Simone Weil. Aranjate in forma textului cartii de catre Gustav Thibon, ele sunt un mozaic al gandirii militantei franceze.
Poetul T.S. Eliot face remarca, intr-o prefata la volumul "Nevoia de radacini", ca Simone Weil ar putea fi privita ca o "marcionita" a zilelor noastre. Se stie ca adeptii sectei gnostice a marcionitilor respingeau necesitatea Vechiului Testament. Ganditoarea franceza, evreica prin nastere, a manifestat, e drept, o oarecare aversiune fata de Vechiul Testament si fata de propriul iudaism. Dar nu acest lucru este definitoriu pentru convertirea ei la catolicism.
Drumul ei catre crestinism nu a fost unul usor. Intalnim la Simone Weil o rascolire a profunzimilor personale, o cearta care are ca miza finala cunoasterea. Este o cearta cu propriile adancuri, cu propria credinta, cu capacitatea de a se mobiliza pe un drum fara intoarcere care-l are ca tinta pe Dumnezeul dragostei. Pentru ca, la Simone Weil, Dumnezeu este creatorul lumii, dar creatia lui se manifesta ca expresie a iubirii. Si aici este punctul culminant al gandirii teologice a autoarei. Iubirea ca har impartasit, iubirea ca dar vizibil prin chiar creatia lumii. Simone Weil incearca sa impuna ideea unei absente a perfectiunii in lumea astfel creata. Absenta este un concept-cheie la Simone Weil. Lumea sufera din pricina faptului ca singura "fiinta perfecta", care este Dumnezeu, se delimiteaza astfel de imperfectiune, care este tot ceea ce nu este Dumnezeu. Nu prin pacatul originar suntem deja condamnati, ci prin aceea ca imperfectiunea de a nu fi Dumnezeu creeaza
