O parte din terminologia tipografică, preluată de programele informatice de editare de text, a intrat în uzul curent. În cazul limbii române, procesul a presupus şi o înlocuire a termenilor tradiţionali, deja impuşi, cu cei preluaţi din limba engleză: cuvintele s-au instalat, mai întâi, în vorbire, prin intermediul programelor care circulau netraduse; când au apărut versiunile traduse, care repropuneau termenii tradiţionali, obişnuinţele erau deja formate. Două exemple mi se par a ilustra foarte bine situaţia actuală: perechile de sinonime aldin-bold şi cursiv-italic. Mă voi opri deocamdată asupra primului caz, urmărind nu terminologia de specialitate propriu-zisă (unde distincţiile şi nuanţele sunt numeroase), ci intrarea ei în uzul mai larg, reflectată în dicţionarele generale.
Literele vizibil îngroşate (evident, pentru specialişti există mai multe grade de grosime, dar uzul curent e standardizat) erau numite la noi, până acum vreo douăzeci de ani, mai ales aldine; mai rar, compacte (cf. DEX) şi, uşor învechit, grase: "litere grase", caractere grase". ("gazetele nu şi-au pierdut timpul cu dubii. Unele au titrat cu litere grase, pe prima pagină...", Cotidianul, 17.05.2005). Găsim termenul aldine în dicţionarul român-francez al lui Frédéric Damé, din 1893, cu traducerea "lettres aldines", apoi în Dicţionarul limbii române (Dicţionarul Academiei, A-B, 1913), cu explicaţia "litere grase", în Dicţionarul universal al lui Şăineanu (de exemplu, în ediţia a opta, 1930: "aldine sau litere grase"), la I.-A. Candrea, în Dicţionarul Enciclopedic Ilustrat "Cartea Românească", 1931 ("aldină... - literă grasă") şi, desigur, în toate lucrările lexicografice ulterioare. Pentru acelaşi tip de caractere, termenul consacrat în engleză este bold, în franceză - gras, în germană - fett, în italiană - grassetto sau neretto. Multe dintre acestea (gras, fett, grassetto) s
