În serile frumoase de vară din jurul anului 1990 îl întîlneam deseori pe Leonte Răutu, plimbîndu-se tacticos pe Bulevardul Elisabeta, în preajma Cişmigiului. Era un bărbat masiv, cărunt, cu o ţinută foarte îngrijită, păşind vag legănat, care-mi amintea chipul lui Jean Gabin din filmele sale de senectute, unde interpreta uneori figura unui şef de clan mafiot. La urma urmei un asemenea capo mafiot a fost şi ex-demnitarul comunist, pe numele său mic Leonea, de unde cognomenul atît de adecvat comportării sale, de Cameleonea. Am citit de curînd cu mare interes o carte semnată de Vladimir Tismăneanu şi Cristian Vasile, care încearcă a-i reconstitui figura şi traiectul biografic, în temeiul unei bogate documentaţii şi a unei interpretări lipsite de complezenţă. Vom încerca la rîndul nostru, slujindu-ne de datele oferite de către cei doi autori, a schiţa imaginea acestui personaj demonic, care a prigonit ca nimeni altul viaţa culturală a României, nefăcînd decît să alterneze "măştile răului" în funcţie de circumstanţe. Stalinist pînă în vîrful unghiilor, deci exponent al liniei celei mai intolerante a totalitarismului roşu, Leonte Răutu aparţine familiei dogmaticilor de tristă memorie a Estului Europei comunizate, precum Jozsef Revai la Budapesta, Jakub Berman la Varşovia, V. Kopecky la Praga, Kurt Hager la Berlin. A fost maestrul de ceremonii al ritualului de partid săvîrşit în domeniul ideologic din România în aproape întregul răstimp al dictaturii comuniste. O dibăcie de "perfect acrobat" i-a asigurat o rară longevitate politică. Jurînd credinţă Kremlinului, a rămas, în pofida oportunismelor spectaculoase la care a recurs, un fidel al totalei lipse de scrupule şi a cruzimii ce definesc bolşevismul: "Răutu apărea drept un guru suprem, sacerdotul unei religii seculare (...), emanînd o formidabilă încredere în sine, un fel de gravitate cvasidivină. La care se adaugă fap