Părinţii premierului Boc mă impresionează precum icoanele naive cu sfinţi. Ţăranii noştri sunt icoanele unei ţări care, adesea, şi-a ucis sfinţii. Sau i-a legat în lanţuri şi i-a răstignit pe pereţii ocnelor, să lumineze de acolo bezna istoriei. Când n-au murit în beciurile colectivizate cu forţa, s-au scurs în brazdele răscolite de multele războaie de apărare. Şi nici măcar n-au icnit. Nu s-au revoltat, n-au urlat la nedreptatea sorţii. Au pierit pe tăcute, împăcaţi că-şi păzesc bătătura, nevoile şi neamul. Dar neamul nu s-a învrednicit să-i canonizeze. Dimpotrivă, i-a urgisit şi canonit fără milă, fără recunoştinţă. Când îi văd pe părinţii domnului Boc, îmi amintesc că am avut şi eu bunici, iar asta a fost cea mai mare fericire cu care m-am ales în viaţă.
Deunăzi, mama fiului Emil se îngrijora de problemele şefului de Cabinet cu acelaşi nume. "Să nu se bage, s-o lase să-şi ducă singură greutatea! Să-şi ducă fiecare greutatea!", atât i-a zis bătrâna ţărancă din Apuseni pruncuţului săltat în cogeamitea dregătorie. Venise vorba despre duduia Elena, iar grija maternă a prins grai. Poveţele ţăranilor sunt, nu rareori, mai înţelepte decât pogoanele de fraze rostite pompos de analiştii neaoşi. În exprimarea lor simplă, adevărul umblă liber, nu se ascunde în dosul feluritelor mercenariate şi constrângeri. Căci muma prim-ministrului a spus exact ceea ce-o frământă şi, zău, că nu greşeşte neam. Chiar aşa, "madam" Udrea să-şi care singură "greutatea", că are poşete cu duiumul! Şi ce poşete!...
***
Răsfoiesc un ziar de-al mogulilor. Nu mă pot dezbăra de zilnica apucătură, în ciuda umorilor prezidenţiale. Zi de zi încalc ucazul băsescian şi citesc presa, căutând fraza construită acătării, şi nu altceva. Acum, însă, ochii mi se pironesc pe o fotografie cât juma' de pagină. E colorată şi aduce sub ochii cititorilor o bucată de realitate maramur
