Minciună frumoasă, adevăr urât

Ca majoritatea celor născuţi şi alfabetizaţi în mileniul trecut, pentru mine Europa a însemnat tărâmul făgăduinţelor, proiecţia imaginară a tuturor plăcerilor interzise de regimul ceauşist: cărţi şi filme subversive, produse comerciale de scurtă şi lungă durată, în cantităţi şi varietăţi nesfârşite, libertate absolută de mişcare şi exprimare. Mărturisesc că prima întâlnire concretă cu Europa, în 1997, mi-a întrecut aşteptările. Trebuia să ajung la Consiliul Europei. Traseul se compunea din două etape: Bucureşti-Frankfurt cu avionul, Frankfurt-Strasbourg cu autobuzul. Chiar la ieşirea din aeroport, m-am urcat în autobuz. Pe drum, parcurs cu o viteză constantă de 100 km pe oră, am avut parte de un peisaj mohorât cu nori şi multă umezeală gri, prin nimic atrăgător. La un moment dat, însă, eu, cel care până nu demult făceam cerere sfioasă organelor competente să-mi elibereze paşaportul personal ca să pot pleca în Bulgaria, văd pe marginea drumului un stâlpişor cu o placă pe care scria: Frankreich. La câţiva metri mai încolo, o alta, la fel de modestă, pe care scria: France. În goana maşinii, dacă nu eram atent, puteam pierde momentul ieşirii dintr-o ţară şi intrării în alta. Şocul a fost unul cultural. Îmi imaginam că dezacordurile dintre două ţări între care n-a fost niciodată un secol întreg de pace nu pot fi eliminate prin ştergerea unei linii de demarcaţie, totuşi faptul mi s-a părut spectaculos. La puţină vreme după acest eveniment memorabil în biografia mea, am ajuns în Eschternach, o mică localitate din Luxemburg unde mi s-a recomandat să nu beau cafea, că nu e grozavă. Cafeaua bună o găseam la capătul celălalt al unui pod mititel nu mai lung de 30 metri. Acolo, însă, nu mai era Luxemburg, era Germania. Trecerea graniţei ca să bei o cafea, iată ce mi-a desăvârşit şocul cultural european. La permeabilitatea fr