De 15 ani, bărbatul trăieşte singur într-un cătun uitat în Munţii Poiana Ruscăi. Pur şi simplu, i se pare că nu şi-ar găsi rostul nicăieri în altă parte. De aproape 30 de ani, localitatea Mosoru există mai mult pe hârtie, decât în realitate. Sursa: Remus Suciu

În cătunul care depinde administrativ de comuna Topliţa, pe lângă cinci case ruinate şi alte şapte vetre de casă invadate de verdeaţă, mai există o singură locuinţă: cea a lui a lui Simion Andrei, zis „Nică”.

Povestea casei de la numărul cinci

Până în Topliţa ajungi uşor: mergi pe drumul asfaltat spre „baraj”, cum numesc hunedorenii lacul de acumulare de la Cinciş, treci de el şi ajungi în reşedinţa de comună. De aici, sunt slabe şansele să apuci corect drumul spre Mosoru. Nu-ţi va spune nimeni că nu ar exista un sat cu asemenea nume, dar nici nu e vreun indicator care să-ţi arate calea.

Drumul trece peste o apă, prin curtea unui localnic, se afundă în ograda acestuia şi, printr-un colţ al grădinii, intră într-o pădure de fag. De acolo te aşteaptă un urcuş lung de două ceasuri până sus, în Mosoru. Iar când eşti pe punctul de a crede că în acel colţ de sălbăticie din Munţii Poiana Ruscăi eşti doar tu, pădurea şi cerul, o cană verde de tablă, cu smalţul sărit, aşezată lângă un izvor îţi schimbă perspectiva.

Un pic mai încolo, pe drumul acoperit de iarbă, îţi iese în cale o căţeluşă, o corcitură de lup, dar extrem de jucăuşă. Lipiciosul patruped te conduce apoi spre ceea ce nu ţi-ai fi dat seama că ar fi putut fi un sat: o casă netencuită, mândră purtătoare a numărului „5”, situată în dosul unei rămăşiţe dintr-o casă din bârne de lemn căptuşite odată cu lut.

Căţeluşa intră singură pe sub poarta de lemn, prin locul pe care l-a săpat vreo două zile pentru a „evada” din curtea dotată cu un lanţ special pentru ea, mai ales atunci când între